Oamenii din colturi

Oamenii din colturi sunt cei pe care nu ii vezi niciodata.

Ei canta la viori mute sunetul clicaitelor de pahare si al veselelor de argint.

Ei agita spiritul atunci cand nimeni nu are chef de vorba, si susotesc cuvinte alese nedumeritilor de viata.

Chipuri gri, pasesc neobservati in toate incaperile, lasand in urma lor o dara de intrebari. 

Ce sa-i mai zic? Cum sa ma fac observat? Dar nu, nu am spus ce trebuie. La naiba, iau un taxi. Oare cum sa inchei acest deal? Dupa freza lui imi dau seama ca nu are o zi buna, mai bine. Sa-l invit acasa? Oare e prea devreme? Dar nu, sigur nu o sa mearga. Ma duc chiar acum sa-i spun. Nu, nu stiu ce sa mai fac. Plec, asta e sigur. Ma intorc, trebuie sa le zic ultimul cuvant. Nu, nu renunt. Ea mi-a zis ca ma asteapta. Si totusi, oare sa ii zic adevarul? Poate sa mai fumez o tigara pe balcon. Nu, nu mai zic nimic.

Si asa starnesc reactii adverse oamenilor incapabili sa aleaga.

Sunt magicienii ce ne pandesc pe toti nehotaratii. Iata cu ajutorul lor acum crezi ca stii ce e de facut.

De aici in colo

Denisa. 2015. 30 de ani. Sunt multe lucruri de zis. Pe de o parte as putea spune ca am atat de putina vina asa cum are o floare pentru ca tine umbra firului de iarba de dedesupt. Tot la fel de bine as putea spune ca am la fel de multa vina ca un leu care savureaza carnea proaspata, suculenta si calduta a unei gazele. Exist pentru ca exist, sunt parte din aceasta retea de inimi, creiere, trupuri si experiente. Suntem toti legati. Si mai e ceva: experienta insasi. Vie sau moarta, dar reala. Cand experimentezi ceva e ca un fel de somn. Cand trece experienta apuci sa reflectezi, sa intelegi, sa analizezi, sa te reformezi pentru urmatoarea de genul acela. Este oare viata o continua slefuire a omului spre o forma perfecta? Unde am putea ajunge cu toate experientele noastre?

Atunci

Ce am facut eu sa merit sa fiu femeie? Ce am facut eu sa merit sa am vene si sange care curge, si ganduri care trag, si un cap pe deasupra la tot? Cum pot ajuta eu lumea, si valurile, si ramele mici care striga de durere, de intuneric si nestiinta?

Ce stie gandul meu de femeie, si mainile mele, si picioarele mele, si firele de par, si nasul si gura, si sufletul meu despre a stii sa fii femeie?

Poetul si viata :)

Nu esti poet cand ti-e bine. Nu esti poet cand pe masa sta porcul taiat si vinul colcaie-n pahare.
La fel cum nu canti doine cand faci amor.

Esti poet cand esti suparat. Esti poet cand sensul lumii ti-e asa ascuns ca numai prin cuvinte iti poti da sufletul pe fata. Sau cand esti beat de viata si de lume si pui repede pe foaie betia ta. Esti poet in cuvinte turmentate, in cuvinte mov cu ciorchini si samburi negri. Nu esti poet in soare, pe plaja, cu pielea arsa si crema pe nas.

Esti poet cand umblii aiurea pe strazi si crezi in umbrele noptii si discuti cu ele sensul vietii. Esti poet cand tu tie nu-ti ajungi, si asa cuvintele le folosesti ca paturi, sa-ti tina de cald cand vin musonii.

Cand uruie din tine vajul vietii, tu devii poet. Sau pictor. Sau amant :)

Dar pentru asta tu cu tine trebuie sa fiti prieteni. Tu si tu in patura voastra trebuie sa va prindeti de mana si sa va zambiti. Si apoi sa inganati niste cuvinte (asa cum ingani notele muzicale pe o partitura). Stransi de mana, tu cu tu.    ... De ce nu, iarna-i lunga.

Corcodusul

Si iata-ma suita in corcodus. Si iata-ma iar cu capul in nori.
Si iata iar pisicile incercand sa ma prinda de coada, si iata-le iar privind avide in sus.

Si iata-ma iar suita in corcodus. Si iata-ma iar arucand cu samburi aiurea, batanind picioarele, prinzandu-mi parul in frunze si crengi. Si iata-ma iar pocnind din degete sa chem porumbeii. Si iarasi in sus norii si vantul au prins amalgam. Si iata-ma iar pasarind vrabiutelor, suind in sus in picioarele goale, urcandu-mi nasul aproape de vant. Da.. si ce daca nemurirea s-a nascut la sat.

Putea foarte bine sa se nasca intr-un corcodus.

Despre cuvinte

Emotiile sunt ca niste fiinte in sine care se traiesc pe ele. Sunt ca si cum ele se traiesc pe ele, prin “mine” - adica prin corpul si simturile mele - iar eu sunt un simplu privitor, un spectator al lor, al “meu” in lume. Orice dorinta, si orice nedorinta - vine din altceva, si nu stiu daca “noi” suntem aceste emotii, dorinte, sentimente - sau doar observatorii spectacolului.

Uneori pana si vocea mea pare straina, si cuvintele, si vorba se formeaza parca in mod indirect dintr-un implus invizibil de a spune ceva - un impuls invizibil cu vointa si emotie proprie, care contine ca o samanta tot ceea ce urmeaza a fi spus in 10 propozitii. Defapt noi vorbim pe cale emotionala. Cuvintele nu sunt decat obiecte, sunt fiinte ale unor emotii, sunt corpul unor emotii. Si unind emotiile intre ele noi formam demonstratii(propozitii) care din nou sunt fiinte emotionale de o anvergura mai mare. E greu sa observi cum cuvintele nu sunt decat o exprimare fizica a unor emotii, a unor impulsuri subtile. Natura generarii si existentei acestor impulsuri reprezinta misterul.

Poate acum am inteles de ce mi-a placut intotdeauna - fara sa stiu de ce - Nichita Stanescu. El a perceput aceleasi lucruri si le-a exprimat in poezie. A reusit sa foloseasca cuvintele pentru a genera emotii, folosind contexte care rational nu au nicio potrivire emotionala. A intuit, sau a ajuns sa vada direct - nu stiu - fiintele cuvintelor si sa se foloseasca de ele si de natura lor. A ajuns sa creeze poezii care sa-ti vina sa le recitesti de 100 de ori fara sa stii de ce. Poezii care sa iti trezeasca emotii foarte puternice, printr-o alaturare aproximativ fara sens a cuvintelor. Deoarece nu trupul cuvantului (textul sau) are o greutate, ci chiar fiinta sa, felul in care invoci printr-un cuvant o anume fiinta. Aceasta este magia adevarata a cuvintelor. Si uitata, sau invizibila.. as putea spune.

De exemplu, cand rostesc un cuvant, acelasi cuvant - spre exemplu “casa” - il pot rostii in atatea variante, si pe langa toate intelesurile pe care i le pot da in lumea reala - camin, acoperis, familie, loc de intoarcere, etc - numai prin simpla mea exprimare, ii mai pot oferi - mult mai subtil - anumite conotatii de natura emotionala, ca si cum ii pot imprima sa induca un anume sentiment odata rostit. Prin natura in care il rostesc, il pot face sa induca pace, frumusete, teroare, mister, il pot face ca cuvantul sa imi aduca atentie, admiratie, indiferenta sau sa starneasca un interes, il pot folosi impotriva sau in ajutorul altcuiva, pot mangaia, pot ului, pot maguli, pot crea ca interlocutorul sa imi adopte chiar insasi emotiile mele atasate acestui cuvant. Pot atrage prin cuvinte. Adica pot atasa emotii asa de puternice ca interlocutorul le va privi cu admiratie si le va prelua ca fiind adevarate. Si toate astea intr-o clipa unica atemorala, intr-un simplu implus inainte de a scoate cuvantul pe gura. Cui apartine acest implus?


Nichita Stanescu - A cincea elegie

N-am fost suparat niciodata pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze, 
pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari.
Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile
s-au suparat deodata pe mine.
Iata-ma dus la tribunalul frunzelor, 
la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor, 
tribunale rotunde, tribunale aeriene, 
tribunale subtiri, racoroase.
Iata-ma condamnat pentru nestiinta, 
pentru plictiseala, pentru neliniste, 
pentru nemiscare.
Sentinte scrise în limba sîmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu maruntaie de pasare, 
racoroase penitente gri, hotarîte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit, 
încerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranta...
si nu pot, nu pot sa descifrez
nimic, 
si-aceasta stare de spirit, ea însasi, 
se supara pe mine
si ma condamna, indescifrabil, 
la o perpetua asteptare, 
la o încordare a întelesurilor în ele însele
pîna iau forma merelor, frunzelor, 
umbrelor, 
pasarilor. 

Muzica naturii

La coltul lumii

Si atunci isi propusesera urmatorul lucru: cel care se supara este cel care isi va cere iertare. Era logic ca aceasta logica inversa sa functioneze mai bine pentru interesul amandorora. Daca te superi tu, iti vei cere iertare chiar tu si asa ne vei scapa pe amandoi de o problema. Era cumva mai firesc ca cel care avea o problema sa si-o disculpe singur, ca un stranut pe care ti-l permiti si ceilalti ti-l saluta.

Asa cum intr-o tara straina nu te poti baza pe nimeni si nimic, dar in acelasi timp descoperi lucruri complet nevazute de localnici. Tot asa surprinzandu-se zilnic cu propriile lor intrebari descopereau un nou mod de a fi, poate chiar o noua lume.

Micile secrete de pe fata fiecaruia, grimasele si zambetele, privirile ingandurate si calculele visatoare, faceau din ei aproape niste semizei ai zilelor banale. Privind scanteile oamenilor, admirand de pe marginea unei borduri sau din balconul vreunui hotel, dansul multumii si dansul individual, descopereau o frumusete pe care o documentau aproape ca un cartograf, cu rabdare si evlavie in retina si inima lor.

Cand vezi stelele odata le visezi o viata, iar cei ce nu le vad viseaza aparitia lor chiar daca nu o stiu. Odata ce ai vazut o scanteie nu o poti uita nicicand, asa ca tot ce mai ramane este sa te plimbi uimit, cu pasii mici si fara graba, cu o cutie de popcorn eventual .. privind scanteiele din jur.

Asa devenisera in ultimii ani, niste privitori plini de magie si uimire, cu toate problemele lor uitate.

Cu noi cu toti

Las la o parte toate armele care m-au adus aici. Iata-le, le intind in fata ta ca la un targ ambulant. Alege ce vrei.
Nu voi mai spune nu niciodata, doar da, si da poti lua ce vrei. Hraneste-te din tot, bea seva dulce care mi se prelinge prin maini, ia-te si da-te si intoarce-te si pleaca.

Niciodata nu vom mai fi noi ca in aceasta clipa. Aceasta unica clipa, ca un clicait intr-un pahar de cristal, gata de pornit un toast in fata tuturor invitatilor.

Si toti asteapta. Si o clipa nu se mai rasufla.

Sa traim, sa ne bucuram si sa inchinam pentru tot ceea ce nu stim din noi. Cu noi cu toti.

Prieteni / Marin Sorescu

Hai să ne sinucidem, le spun prietenilor mei,
Azi am comunicat atât de bine,
Am fost atât de trişti,
Perfecţiunea asta în comun
N-o mai atingem noi
Şi e păcat să pierdem momentul.

Cred că în baie e cel mai tragic,
Să facem pe romanii cei luminaţi
Care îşi deschideau venele,
Discutând despre esenţa iubirii.
Uite, am încălzit apa.
Începem, dragi prieteni, număr eu: unu, doi, trei...

În iad am fost oarecum surprins, pomenindu-mă singur,
Unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legături.
Nu se poate să mă fi păcălit: cuvântul înseamnă ceva,
Dar timpul trece...

Mi-a fost destul de greu, în iad, vă asigur,
Mai ales la început, ştiţi eram singur,
N-aveam cu cine să mai schimb o vorbă,
Dar încetul cu încetul m-am ataşat, mi-am făcut prieteni.

Un cerc extraordinar de sudat,
Discutam tot felul de chestiuni teoretice.
Ne simţeam minunat,
Am ajuns chiar până la sinucidere.

...Şi iarăşi pomenindu-mă singur în purgatoriu,
Căutându-mi câteva suflete mai apropiate,
Deşi sunt destul de suspicioşi
Purgatorienii - cu situaţia lor neclară
Între două lumi -
O fată mă iubeşte, e foarte frumoasă,
Aveam clipe de mare extaz - nemaipomenit, fantastic!

Şi chiar îmi vine pe limbă să-i spun...
Păţit, o las pe ea mai întâi,
Eu mă sinucid abia după aceea,
Dar fata face ce vrea şi-nvie -
Şi iată-mă singur în rai -
Nimeni n-a pătruns aici niciodată
Sunt primul om, lumea există ca proiect,
Ceva foarte vag,
În capul lui Dumnezeu,
Cu care chiar mă împrietenesc de la o vreme

Există tristeţe la toate nivelurile
Dumnezeu e deznădăjduit,
Mă uit în ochii lui goi şi mă pierd în ei
El alunecă vâjâind în prăpăstiile morţilor mele.
Comunicăm de minune,
Doamne, cred că am atins perfecţiunea,
Tu mai întâi,
Ce-ar fi să lăsăm totul în întuneric?