Despre ascultare

Imi dau seama cat de benefic este un bun ascultator. Oamenii, in general, nu discuta, ci vorbesc. O discutie rar este un proces de vorbire si ascultare, ci mai totdeauna devine un proces de vorbire si interpretare.

Sunt foarte putini oameni cei care stiu sa asculte cu adevarat.
Deseori oamenii au o nevoie asa mare de exprimare, incat conversatiile devin un ocean de idei si ganduri amestecate laolalta, din care foarte rar interlocutorii chiar inteleg ceea ce vrea sa exprime unul sau altul. Oamenii au precum o sete de exprimare. Este ca si cum ar fi stat intr-un desert mult prea multa vreme.

Deseori cautam conversatii si tindem sa ne auto-validam prin persoanele cu care discutam.
Daca discutia "rezoneaza" cu noi, adica daca se spune ceva cu care suntem deja de acord (constient sau inconstient) spunem ca a fost o discutie benefica. Si atribuim celuilalt un rol foarte mirific, unii chiar ajung sa se indragosteasca pe acest principiu.
Daca discutia nu este in rezonanta cu noi, ori ne plictisim, ori ne contrazicem.

Dar cand si unde intervine ascultarea adevarata?

Din punctul meu de vedere, o conversatie cu adevarat benefica trebuie sa ofere tuturor participantilor un spatiu de exprimare. Si o ureche cu adevarat atenta, nu trebuie sa asculte cuvintele, ci informatia pe care celalalt incearca sa o transmita. De multe ori cuvintele deruta. Oamenii vorbesc atat de mult timp intr-o maniera contextuala. Vor sa exprime ceva, si apoi discuta doar despre cuvinte, despre contextul folosit, si uita rostul conversatiei.

O ascultare adevarata ofera mai multa liniste si un interes real pentru partea pe care celalalt incearca sa o releve din el. O conversatie cu adevarat benefica nu este neaparat una in care se vorbeste intr-una ci una in care se asculta intr-una. Si una in care se incearca patrunderea si intelegerea universului celuilalt, chiar si atunci cand convingerile si cuvintele difera. Si poate chiar cand nu se spune nimic.
Am observat chiar ca sunt oameni care se tem de tacere. Ca si cum ceva din ei n-ar mai exista in momentele acelea si se simt aproape stanjeniti. Eu ador momentele cand poti sta alaturi de un prieten in tacere. Ador confortul acela al unei prietenii. Este, pentru mine, semnul unei apropieri de pret.

Asadar cinstesc ascultatorii, pe care i-as mai putea numii si vindecatori. De ce vindecatori?
Pentru ca sunt oameni care pot asculta in asa fel incat cu foarte putine cuvinte, sau niciunul, sa te ajute sa vezi singur solutia la o problema. Cei care te lasa sa te exprimi si care devin aproape ca o panza alba pe care poti sa expui tot ce vrei.
Sunt oameni care nu iau, ci dau. Dau timp. Dau spatiu. Dau linisite si interes, si creeaza un spatiu in care celalalt sa se poata manifesta. Si lucrul asta vindeca. Se cunoaste clar cat de vindecatoare este posibilitatea exprimarii de sine.

Cei cu adevarat intelepti nici macar nu iti vor oferi multe cuvinte. Ci vor asculta, si cand vor simti nevoia vor mai pune cate o intrebare, tot ca sa te ajute sa iti elucidezi tu mai bine situatia. Adevarul e ca nimeni vreodata nu ne poate ajuta cu sfaturi, doar noi putem stii ce e benefic pentru noi in experienta noastra. De aceea, mirificii ascultatori ( precum Momo / Michael Ende) care stiu cand sa asculte si cand sa cuvanteze, sunt aproape doctori pentru suflet. Si desi putini, este o adevarata binecuvantare sa ii ai in preajma.

Va doresc ca in urmatoarea conversatie, de orice natura, sa incercati sa ascultati cu adevarat. Sa vedeti ce simtiti cand celalalt vorbeste. Deseori veti intelege lucruri despre voi, si poate, in unele cazuri, veti descoperi niste persoane frumoase acolo unde nu va asteptati.


sursa foto: http://alyshagreig.files.wordpress.com/2011/12/listen.jpg

La portile lumii

Lumea asta e prea lipicioasa. Mi se lipeste de trup, de ganduri, de emotii. Nu pot sa ma separ de ea. Este precum o extensie, o membrana a mea, pe care oricat as incerca sa o neg, sau sa o amputez, continua sa existe. Nu mai reusesc sa gasesc separarea intre mine si lume, ajung la un punct de topire, in care totul este precum o mare supa omogena, cu ingrediente bizare, ganduri si emotii. Totul pulseaza din mine si se intoarce in mine, si incerc asa mult sa imi dau seama ce sunt eu in toate acestea.

Cine sunt eu daca gandurile mele se invelesc in ploaia de afara? Cine raman eu cand burta mea se hraneste cu grauntele pasarilor, germineaza seminte primavara, naste flori, fructe si copii. Daca mainile mele unesc raurile cu marea si picioarele mele ajuta antilopele sa fuga si leii sa le ajunga. Gandurile mele construiesc culorile, dau forme pasarilor si avant aripilor, spun ursilor cand sa doarma si cand sa se trezeasca si oamenilor cand sa urasca si cand sa iubeasca. 
Cine ma pot considera cand pasii lumii calca peste trupul meu, si eu peste trupul altora, si ei peste trupul meu, si noi peste ei, si ei peste noi, si eu peste tine, si tu peste voi. 
Cand se aprinde lumina in mine se aprinde si in lume si ciresele cresc, merele se inrosesc,  omizile se ingroasa si mananca insistente, pestii inoata, cerul tace si ploua. Curcubeiele trag cu ochiul si se joaca de-a prinselea, oamenii fac dragoste, balenele calatoresc in adancuri, cerbii scruteaza aerul proaspat al padurii, copii alearga si totul se uneste cu totul. 

Cine mai sunt "eu" cand toate acestea se intampla?



sursa foto: http://society6.com/product/Untitled-1F_Print

Fantoma amnezica

O fantoma amnezica, cu straie de univers, n-are un loc al ei anume.
In schimb se plimba peste tot.
Si pasii ei scot sunete pe strada, doar ca sa se simta insotita.


Printre fulgii de zapada, iarna, se face cel mai usor cunoscuta. Atunci poate iesi la plimbare linistita..pentru ca nimeni nu se uita in sus. Si atunci ea se ascunde in fiecare fulg si atinge fiecare chip. Si caldura lor o imbie si mangaie chipurile cu curiozitate si desfat.
Sa poti mangaia asa chipurile lumii nu-i putin lucru. Si mai ales pentru o fantoma amnezica, care nu mai poate tine minte cine era inainte.
Si poate distinge, acum, fantomele de oameni si oamenii de fantome.

Ghicitoare

Te iubesc o zi, ca sa te pot uita o viata. Te resping in seara asta, te chem maine dimineata. Ma-nconjor in jurul tau, si dispar subit mereu. Ma fac golul cel amar, din prea-plinul unui pahar.

Ne jucam de cand ne stim, tu mi-esti victima, eu-ti sunt strain. Mi-esti amant si inamic, dascal, hot si ucenic. Esti mana blanda ce iubeste din mana rea care raneste. Esti ochii calzi si graitori si ochii reci asupritori.

Ne-am jucat de cand ne stim, ti-am fost victima, mi-ai fost strain. Azi prieten, maine tata, sora si draga cumnata. Frate, mama, domnitor... sclav firav l-al meu picior.

Esti tot ce stiu din tot, din mine, esti tu cel fara niciun nume.

Forma

Probabil ca viata este ca o planseta cu forme din cerneala. O forma amorfa, albastra, patata din greseala pe o foaie.  
Toata lumea priveste forma si vede in ea ceva familiar. Un liliac, o floare, un magician care scoate un iepure din palarie. Un scamator cu ochi de pisica. O mama ce face paine dimineata, un iubit ce iti serveste cafeaua la pat. Un dumnezeu de slavit, un criminal de ucis.
Forma naste speculatii, carti, religii. Oamenii pun forma intr-o rama si ii aduc ofrande. Unii stiu ca forma este un liliac, altii stiu ca este o floare. Se nasc razboaie. Se conduc experimente. Se iau probe, se fac cercetari. Liliac sau floare? Sau tu? Sau eu? 

Oamenii incearca sa semene cu forma. Isi dedica viata incercand sa ii fie asemenea. Forma tace. Oamenii se inghesuie sa vada miracolul: omul care a reusit sa isi faca pielea albastra. Un pas mai aproape. Forma de cerneala i-a vorbit. E ales. Pisicile privesc forma si vad pisici. Soarecii soareci. Forma tace.

Azi

In ritmul unei muzici, ne unduim trupurile, si cautam cu ochii inalbastriti sensuri si miresme.

Azi ma ridic, te privesc, si apoi cu pasi mici si repezi parasesc casa.

Afara, o ploaie de necontenit. In casa, o ploaie de necontenit.

Aceoprisurile s-au surpat in timp ce ne luam la revedere. Pasarile au zburat. Cu pelerina in vant ma avant afara, cobor scarile rapid, nu las nici un vant in urma. Zbor. Si pasarile zboara odata cu mine. Casa nu va mai fi niciodata ce a fost. In sfarsit am plecat.

Ganduri despre tot - Partea2

Ce as da sa pot trai in lumea pe care mi-o imaginez, as da orice sa pot trai intr-o lume in care omul sa fie cine este el, fara vinovatii sau frici, in totala exprimare directa a fiintei sale..fara restrictii. Si o lume in care oamenii sa respecte si sa aprecieze natura unica a fiecaruia.
As vrea sa vad o lumea in care se celebreaza diversitatea si unicitatea lucrurilor. As vrea sa vad copii cum sunt invatati in scoli sa fie cine sunt ei, as vrea sa simt dorinta si placerea oamenilor de a putea vedea un nou copil, un nou individ, crescand intr-o forma unica si absoluta..si aducand lumii o noua imagine si un nou plus si savoare prin el insusi. As da orice sa traiesc intr-o lume asa. Asta mi-e lumea mea.

Diversitatea (si prin asta nu ma refer doar la ceea ce e bun) ar trebui celebrata. Suntem fii ai dualitatii, si fara distrugere nimic nu ar putea creat. Priviti in jur. Cand creezi ceva mereu distrugi altceva. Sunt oameni inclinati mai mult spre distrugere, altii spre creatie, dar toti au nevoie unul de celalalt ca sa poata exista. Intr-o lume in care nu ar exista decat un singur lucru, un singur om, nimic nu ar putea fi creat...pentru ca s-ar recrea la infinit doar lucrul acela.

Trebuie sa acceptam moartea, durerea, lacrimile..si sa nu mai fim asa raniti de ele.. Oamenilor, moartea si durerea exista. Acceptati-o. Nu mai fugiti. E asa rau sa fii prezent exact asa cum esti la tot ce ti se intampla? E asa rau sa plangi, sa razi, sa te prostesti, sa fii cine esti in orice moment? Daca te doare, te rog sa plangi. Daca iti place te rog sa te bucuri.

Cautand continuu sa anihilam partea negativa a lucrurilor, nu facem decat sa ne invartim in jurul cozii. E o incercare fara izbanda. Noi insine suntem cine suntem datorita dualitatii.

Poate ca intr-adevar pentru a pasi peste dualitate, e nevoie sa o iubesti, sa o simti in toata puterea si splendoarea ei, de abia atunci poti spune ca te apropii de unicitatea lucrurilor. Cand inveti sa iubesti orice forma. Poate doar atunci, cand nu o sa mai fim speriati de lucrurile rele, o sa putem sa trecem peste ele. Cand esti speriat de ceva, esti subjugat (mental, emotional) de acel lucru.

Viata e asa frumoasa, ca un dans sublim. Simt ca dansez de cand m-am nascut. In rochia mea rosie cu voaluri multe ma invart continuu in loc si dansul ma sustine in viata. Inima imi pompeaza sange si creierul vise, si iata traiesc. Dar ce mai vis...

Va fi continuat.

Ganduri despre tot - Partea1 

Ganduri despre tot - Partea1

Incep o serie mica de posturi..care vor fi exact asa cum spune si titlul: niste ganduri. Niste ganduri care-mi trancane de zor prin minte, iar uneori la ceas de seara, imi cer sa le dau o forma.

------

Mi se pare ciudat..parca si timpul o ia razna..si se apropie de zero. Parca tot ce stiam acum e uitat..parca nu mai stiu nimic. Uneori parem fara forma..fiinte volatile si subtile..creaturi ale noptii. Plutim printre luni si stele..si cine stie cine mai suntem. Sufletele noastre sunt asa plapande, ca niste voaluri..si plutesc incet peste orice lucru care ne incanta. Azi suntem ceva, maine altceva, si visul continua. Traim visand..si visam ca traim. Si totul merge asa la infinit. Frumoasa si creatia asta. Cine oare sunt? Cine tasteaza aceste cuvinte? Nu imi vine sa cred ca totul este real, mi se pare neincetat ca traiesc un vis..asa de mult, incat ma si mir ca aceste cuvinte apar aici pe monitor. Ceva e ciudat rau..

Si totusi viata e frumoasa, tocmai prin ciudatenia ei. Tocmai prin contrastul de a nu stii. Tocmai prin lacrimi, zambete, dureri, incercari, priviri si tresariri, exaltari copilaroase si prosteli de zile mari. 

Viata e frumoasa prin contrastul ei, prin faptul ca nimic nu e intr-un fel. Totul este doar o idee despre ceva. Mi se pare atat de halucinanta lumea, incat ma intreb daca nu cumva traiesc intr-un vis, sau sunt foarte "high"  si urmeaza sa ma trezesc in realitate candva.

Miscarea mea insoteste miscarea ta, si a ta pe a mea, si viata e asa un tandem de nedescris. Pentru orice lucru pierdut, exista un lucru castigat, si invers. Pentru orice lucru exista si opusul lui, si poate marea pacaleala a noastra e ideea ca un lucru e doar intr-un fel. Eu cred ca orice lucru, orice lucru..este in doua feluri in acelasi timp. Cel ce te saruta, te si loveste, ce e frumos e si urat.. Pot sa vad asta la orice din jurul meu. Si nu e ceva trist..din contra..e chiar interesant.

Nu ne putem rupe de dualitate, parca am fost impartiti pe din doua de la nastere. Si intreg universul este dublat in orice manifestare a sa. Desigur ca prin conteplatie putem percepe natura unica a lucrurilor, prin unirea dualitatilor, dar ce conteaza asta. Viata nu e facuta pentru asta. Viata e facuta pentru a experimenta dualitatea. Pentru a palpa ambele extreme..si a ne amagi ca sunt diferite.

Eu am observat, de exemplu, ca creativitatea contine in ea distrugere, si distrugerea e o forma de creatie. Poftim..ce mai poti spune? Raiul si Iadul sunt in acelasi loc, si probabil cei de acolo dau petreceri impreuna :)

-- va fi continuat

Vis in vis

O euforie bizara umple paharele de vin. Mesenii s-au strans, muzica a inceput. Valurile translucide si parfumate, fantome halucinante ale noptii, cheama siluetele la dans. Si toti se misca in felul lor, uitand cine sunt, visand inceputul si sfarsitul in dansul lor. Muzica se prelinge prin pahare, seara incepe sa adoarma. Visul a inceput.

Ganditorul

In frica de frica invatam sa ne ascundem trupurile. Sa fim cameleonici si volatili. Sa ne risipim in tot nisipul desertului si sa ne ascundem dupa fiecare fir. In frica de frica suntem moderni, purtam farduri si peruci si dansam tot timpul la carnavale.
In frica de frica cuvintele se toarna in pahare de cristal, si se poarta pe la tot felul de intrevederi. Se joaca la carti destinul zilei si se castiga iar o rasuflare ca totul este la locul sau. Suntem cei ce vrem sa fim, si printre bucati de oglinzi rasfirate, cautam orbecaind acelasi drum.

Dar vai, iata cate roluri, iar el actorul, tocmai cel mai priceput si iscusit dintre toti, vrea sa renunte la joc. Ce situatie trista. Publicul s-a risipit. Iar acum a ramas singur, cazand pe ganduri precum o statuie.
"Oare nu suntem noi copii? Oare dezbracati de orice rol si fard, salbatici precum natura insasi nu suntem doar niste copii? Dornici de joaca si aventura? Dornici doar de senzatii si povesti. Si apoi ne invelim in straturi si straturi precum o ceapa glorioasa, si frica de frica ne face asa magicieni."
Spune ganditorule, cand toate rolurile pica, cine crezi ca mai ramai?