Putine idei si multe guri

Orice idee care este preluata de prea multi oameni, mi se pare suspecta. Asta ca sa nu spun ca oamenii care preiau aceeasi idee mi se par suspecti :)

Cumva, nu mi se pare firesc si normal ca toti sa ajunga sa vorbeasca aceleasi propozitii, sa rosteasca aceleasi idei. Ceva din mine simte ca normal si firesc ar fi ca fiecare sa isi exprime propriile lui idei, sa aibe propriul lui adevar. Unele lucruri pot fi similare, dar este imposibil de crezut ca toti traim aceleais lucruri si avem aceleasi sentimente. Din trairi distincte ar trebui sa se nasca idei si opinii distincte.

Mi se pare ca suntem f susceptibili la adoptat idei. Exista cumva o rezonanta in noi, si ne lipim de diverse idei/prospecte ale societatii. Oamenii din totdeauna au avut o nevoie compulsiva de aderare la grupuri. S-a explicat faptul asta si prin nevoia noastra primara de aparare, care in vremurile primordiale ale omenirii aceasta nevoie de a fi cu un grup se traducea usor in lupta de supravietuire.

Deci e normal sa avem nevoie sa aderam la un grup.
Dar simt ca e mai mult de atat.

Frica noastra de singuratate, acest flagel uman necunoscut, ne face sa adoptam idei.

Ce mi se pare nostim este aceasta caracteristica uzuala a aderarii la un grup social: grupul din care tu faci parte este cel mai tare, si te inobileaza cumva acel statut.

Sa zicem ca esti rocker, sau spiritual, sau raw-vegan, sau satanist, sau hot, sau hipster. Orice ai alege esti mai tare decat ceilalti :)

Nu imi plac adevararurile astea care se tot plimba dintr-o parte in alta pe tot internetul si prin toate gurile. Cum poate fi ceva "adevarat" cand noi nu putem explica o floare. Cand in fizica cuantica particulele apar si dispar dintr-un loc in altul, si pozitia uneia dintre ele nici macar nu este ceva fix, masurandu-se numai probabilitatea ca ea sa se afle intr-un anume punct la un moment dat. Este nostim!

Noi nu stim nimic, dar ne place sa ne hranim cu idei. Sunt nostime ideile, daca le poti observa la rece sunt precum niste fiinte in sine.

E cam nostim totul :)

Tacere

Cand iti explici un lucru l-ai si pierdut.

Am avut in ultima vreme ocazia sa observ paradoxul vorbirii si pe cel al "cunoasterii". Si desi niciodata nu am stiut de unde vine, am observat cum lucrurile se pierd atunci cand vorbim prea mult despre ele. Incercand sa facem prea mult sens, ne afundam in haos. Ca si cum, prin exemplificare, pierdem sensul lucrurilor, acel suflu nevazut al vietii.

Ai sentimentul ca totul e mai clar, dar nu trece mult timp si observi ca totul e defapt mult mai ambiguu. Ca si cum viata ne-ar cere sa nu mai incercam sa o explicam. Sa nu o mai vorbim, sa nu o mai definim. 

Iar atunci cand taci, totul prinde sens. Viata iti da ceea ce tu nu mai incerci sa explici, ceea ce nu mai incerci sa cauti. E un paradox, si unul chiar f frumos.

Tacere .. ochii zilei s-au inchis,

In seara asta.. ce-mi mai spui tu, vis?

Te-ascult, vorbeste-mi, dar incet .. incet si mult

Si vorba ta sa semene tacere..

Celelalte Cuvinte - Fara cuvinte

Nimic

Uneori lucrurile cad precum intr-o avalansa. Vin cu viteza si se amesteca coborand la vale. Bate un vant si te gandesti daca esti doar un pion, sau marele rege.

Cu fiecare alegere sapam un drum nou pe care sa curga zapada. Cu ochii inghetatati si inima nemiscata stau precum o statuie si ma gandesc: Si acum ce? Sumand tot ce a fost pare totul prea fantastic. Prea amestecat, prea fara sens. Ca o serie de poze dintr-un album in care nimeni nu se stie cu nimeni.

La masa aceasta cine va bea ultimul pahar?

Intr-o zi

Intr-o zi la moartea mea toata lumea se va aduna sa-mi spuna ca jocul a luat sfarsit. Si vor fi acolo toti cei pe care i-am vazut vreodata, toti cei cunoscuti sau mai putin cunoscuti, si ma vor privi deodata toti, si va crapa in mine inima de atata amintire. Ii voi stii pe toti, asa cum n-am stiut pe nimeni niciodata. Le voi citii privirile ca interiorul palmei mele. Si va fi nostim, va fi extrem de nostim, si deodata voi rade si voi zambi asa de tare si asa de mut, ca totul va pieri in jur.

Ei vor fi acolo ca intr-o mare familie ciudata, rupta parca din aceeasi placenta, si nu voi stii ce naiba cauta cu totii, de abia atunci avand impresia ca ii vad pentru prima oara, ca si cum ar fi fost acolo de o vesnicie. Si sunt, si ma privesc.

Si voi stii iar cine sunt si ce trebuie sa fac.

Dar acum vreau sa ma mai joc putin, vreau sa mai dorm putin, am nevoie de odihna. Multumesc.

Ganduri de seara - part4

Ce conteaza ce va fi peste 10 ani, sau ce a fost acum 10 ani? Ce conteaza tot ce a fost, cand singurul moment pe care il traiesc este cel de acum. Ce conteaza ce am fost, atatea zile..sentimente si gandiri, lucruri uitate printre franturi de amintiri, simtiri, miresme..oameni.

In inima unui timp tacut, totul sta in loc, si nici nu-mi mai dau seama cine si ce sunt. In liniste, in nemiscare totala, respir si ascult. Si cine sunt? Cine pe cine vede? Cine pe cine aude?

Cine priveste? Cine asculta? Parca dintr-o data nu mai sunt nimic. Nici macar gandurile si emotiile, care altadata imi pareau asa personale, nu ma mai reprezinta. Cand ma gandesc la mine simt doar un gol imens, un nimic de neatins. In nemiscarea unei secunde, respir si ma gandesc: cine sunt? Si atunci nu simt decat nimic. In golul acela perfect, in care orice lucru ia nastere..respir si eu. Dar care eu?

Nimic nu mai este cum era. Uneori simt ca imi pierd de tot gandurile si reperele asa stiute mai demult. Raman un parfum volatil, care se poate plimba in orice directie.

Bate vantul, adie asa o mireasma usoara, ma uit pe geam si ma gandesc: oare ce va fi de acum?

Inainte lumea era asa fixa, rigida, cunoscuta, cauzala. Acum totul e aproape amorf, ca un abur inmiresmat care ia orice forma doreste vantul. Si ce pot spune in cazul acesta? Sunt eu vantul, sunt eu aburul? Cine e cine?

Lumea asta e ca o poezie, un dans al starilor ciudate. Ma bucur ca pot fi nimic.

Parca nu mai am nicio forma acum. Forma mea e forma secundei pe care o traiesc. Gandurile mele..gandurile unui ticait de ceas. Nici eu nu stiu ce voi fi maine. Dar e bine. E mai bine ca niciodata :)

O sclipire

Curg planetele din mine cu sclipiri rutunde si magma vie. Rad serpii in cerurii prin buze inca necreate, prin copii inca ne-nascuti. Ne nastem stele, suntem iaduri, prindem muste cu varful limbii si ne pacalim ca suntem zei. Murim seara de seara, ne nastem zi de zi.

De cate ori ai murit si te-ai nascut si azi arati mai bine ca in orice dimineata?

Liniste

Atat de putine mai merita spuse..
Cand lucrurile curg si invaluie tot, cine suntem noi sa mai cautam explicatii?
Ca un joc al creierelor bine dezvoltate, asa si noi.. creem explicatii pentru nimic, inventam explicatii din fumuri arse la cosurile caselor iarna. De ce? Cum? Cand?

Dar ce conteaza. Raul curge si invaluie tot, si iata ce iti mai bate inima in dimineata asta. Esti tu, acelasi tu din totdeauna. Nu te mai teme, acum e vremea minunilor.

Sa inchidem ochi, deci. Linistea sa cuprinda lumea si sa zburam cu ochii inchisi si piepturile goale.


Al cui esti? Copil senin.. al cui esti? Al fumurilor caselor, al vanturilor desertice, al naframelor purtate peste chip. Doi ochi frumosi ce stralucesc in noapte. Iata-te pe tine, prea mare imparat, stralucind de nevazut in pacura noptii. Ce faci aici? De unde ai aparut?

O stea sa pice din senin, sa lumineze drumul pana la tine. Acolo in cer e liniste, aici pe pamant e freamat. Dar ce mai conteaza? Ce mai conteaza acum?

Rad nebunii

Astazi rad nebunii pe la colturi.

Astazi totul merge ca pe ape.

Cand c-un singur gand poti rasturna o lume intreaga din chibrituri,
Nu-ti ramane decat sa razi.
Asa ca radem.

Radem cu nesat, cu desavarsire, cu neputiinta si indignare, cu lacrimi dulci si amare si sarate, cu inocenta unui copil, cu strasnicia unui luptator, cu ochii blanzi ai mamei, cu paine calda a bunicii, cu stelele din nopti glaciale si caini care urla de nebuni la garduri.

Radem cand nimic nu mai are sens, si sensul rade de nebun cu noi. Stim? Dar vai ce stim. Nu stim nimic. Si de asta radem de nebuni umpland ulcioare cu rasete.. pentru zilele cand vom crede iar ca stim :)

Orasul

Calcam pe strazi si pietre de parca orasul ne-ar apartine noua. Ascultam fosnetul oamenilor si zumzetul frunzelor, pasii din strazi si linistea din case, de parca acum ne-am pregati sa-i dam nastere si sa-l spalam. Strazile ne urmeaza pasii si in inima bate o melodie frantuzeasca dintr-un bar.

Apune soarele pe strazi si noi cascam mai bine ochii. Orasul suntem noi.

Toti tu

Toti tu care ati trecut pe aici, v-ati deghizat de negasit.

Ai fost si clovn, si vrajitor, si umilul servitor, si baiatul cu merinde, si cel rau si cel cuminte. Si cel cu ochii larg deschisi, si cel ce ii tinea inchisi, si cel ce ma privea pe-ascuns, si cel ce imi vorbea de-ajuns. Si cel ce m-a certat nespus, si cel ce mi-a cazut rapus, si cel pe care l-am iubit, si cel pe care l-am gonit.

Ai fost si drac, si inamic, si vesnicul meu domn iubit, si cel ce il strigam in noapte, si cel ce imi lasa doar soapte. Ai fost mereu aceeasi rima, dintr-o vioara foarte fina, si cand ma dezmierdai pe spate si cand ma uitai in noapte.

Toti tu care ati fost pe aici, v-ati deghizat de negasit. Nu mi-am putut inchipui, ca tu cel de mereu tot vii.