La coltul lumii

Si atunci isi propusesera urmatorul lucru: cel care se supara este cel care isi va cere iertare. Era logic ca aceasta logica inversa sa functioneze mai bine pentru interesul amandorora. Daca te superi tu, iti vei cere iertare chiar tu si asa ne vei scapa pe amandoi de o problema. Era cumva mai firesc ca cel care avea o problema sa si-o disculpe singur, ca un stranut pe care ti-l permiti si ceilalti ti-l saluta.

Asa cum intr-o tara straina nu te poti baza pe nimeni si nimic, dar in acelasi timp descoperi lucruri complet nevazute de localnici. Tot asa surprinzandu-se zilnic cu propriile lor intrebari descopereau un nou mod de a fi, poate chiar o noua lume.

Micile secrete de pe fata fiecaruia, grimasele si zambetele, privirile ingandurate si calculele visatoare, faceau din ei aproape niste semizei ai zilelor banale. Privind scanteile oamenilor, admirand de pe marginea unei borduri sau din balconul vreunui hotel, dansul multumii si dansul individual, descopereau o frumusete pe care o documentau aproape ca un cartograf, cu rabdare si evlavie in retina si inima lor.

Cand vezi stelele odata le visezi o viata, iar cei ce nu le vad viseaza aparitia lor chiar daca nu o stiu. Odata ce ai vazut o scanteie nu o poti uita nicicand, asa ca tot ce mai ramane este sa te plimbi uimit, cu pasii mici si fara graba, cu o cutie de popcorn eventual .. privind scanteiele din jur.

Asa devenisera in ultimii ani, niste privitori plini de magie si uimire, cu toate problemele lor uitate.

Cu noi cu toti

Las la o parte toate armele care m-au adus aici. Iata-le, le intind in fata ta ca la un targ ambulant. Alege ce vrei.
Nu voi mai spune nu niciodata, doar da, si da poti lua ce vrei. Hraneste-te din tot, bea seva dulce care mi se prelinge prin maini, ia-te si da-te si intoarce-te si pleaca.

Niciodata nu vom mai fi noi ca in aceasta clipa. Aceasta unica clipa, ca un clicait intr-un pahar de cristal, gata de pornit un toast in fata tuturor invitatilor.

Si toti asteapta. Si o clipa nu se mai rasufla.

Sa traim, sa ne bucuram si sa inchinam pentru tot ceea ce nu stim din noi. Cu noi cu toti.

Prieteni / Marin Sorescu

Hai să ne sinucidem, le spun prietenilor mei,
Azi am comunicat atât de bine,
Am fost atât de trişti,
Perfecţiunea asta în comun
N-o mai atingem noi
Şi e păcat să pierdem momentul.

Cred că în baie e cel mai tragic,
Să facem pe romanii cei luminaţi
Care îşi deschideau venele,
Discutând despre esenţa iubirii.
Uite, am încălzit apa.
Începem, dragi prieteni, număr eu: unu, doi, trei...

În iad am fost oarecum surprins, pomenindu-mă singur,
Unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legături.
Nu se poate să mă fi păcălit: cuvântul înseamnă ceva,
Dar timpul trece...

Mi-a fost destul de greu, în iad, vă asigur,
Mai ales la început, ştiţi eram singur,
N-aveam cu cine să mai schimb o vorbă,
Dar încetul cu încetul m-am ataşat, mi-am făcut prieteni.

Un cerc extraordinar de sudat,
Discutam tot felul de chestiuni teoretice.
Ne simţeam minunat,
Am ajuns chiar până la sinucidere.

...Şi iarăşi pomenindu-mă singur în purgatoriu,
Căutându-mi câteva suflete mai apropiate,
Deşi sunt destul de suspicioşi
Purgatorienii - cu situaţia lor neclară
Între două lumi -
O fată mă iubeşte, e foarte frumoasă,
Aveam clipe de mare extaz - nemaipomenit, fantastic!

Şi chiar îmi vine pe limbă să-i spun...
Păţit, o las pe ea mai întâi,
Eu mă sinucid abia după aceea,
Dar fata face ce vrea şi-nvie -
Şi iată-mă singur în rai -
Nimeni n-a pătruns aici niciodată
Sunt primul om, lumea există ca proiect,
Ceva foarte vag,
În capul lui Dumnezeu,
Cu care chiar mă împrietenesc de la o vreme

Există tristeţe la toate nivelurile
Dumnezeu e deznădăjduit,
Mă uit în ochii lui goi şi mă pierd în ei
El alunecă vâjâind în prăpăstiile morţilor mele.
Comunicăm de minune,
Doamne, cred că am atins perfecţiunea,
Tu mai întâi,
Ce-ar fi să lăsăm totul în întuneric?

Ispitirea - Nichita Stanescu

Numai eu
ma asemui cu tine -
tu, oglinda, tu
niciodata nu semeni
cu tine.

Numai absenta,
numai ea,
seamana
cu tot ceea ce este.

Cetatea oamenilor invizibili

In cetatea oamenilor invizibili toata lumea e fantoma. Si masa se pune pe nepusa masa si toti se chefuiesc pana dimineata. Atunci calauzesc oamenii fara speranta spre tinte invizibile pe care oricine le poate urma cu usurinta. 

In cetatea oamenilor invizibili se spala minti de dimineata pana seara si singurul avut este acela de a le putea scoate la vanzare cat mai usor si cat mai putin vizibil. 

In cetatea oamenilor invizibili se tace mult si se vorbeste putin. Iar atunci cand se intampla este doar pentru a mai exersa niste corzi vocale uzate. Ca o piesa tinuta intr-un muzeu ca sa demonstreze ca fost candva functionala. Nimeni nu stie de nimeni si nimeni nu stie pe nimeni. Si nimeni nu vede pe nimeni, nici macar cand din nimic apare cineva. Asa ca totul e pace si liniste, ca intr-un cavou prin care nu a trecut nimeni niciodata si peretii n-au niciun ecou.

Niciodata nu a fost un loc mai gol ca asta, iar cetatea tine minte fiecare individ care nu i-a trecut pragul niciodata. Si ii asteapta pe toti. 

"Intrati, aici e deschis non stop."

In inima muntilor, acolo te-am gasit

Te-am gasit si te-am pierdut in acelasi timp

Pentru ca tu nu ai fost niciodata al unui loc,

Ci doar al spatiilor goale, plapande, in care nu se aude niciun cuvant.

Vezi tu, intre noi doi e o distanta,

O distanta ca de la plus la minus

Si asta fara sa iei in calcul toate ecuatiile.

Asa cum polii exista in mod independent si totusi impreuna

Asa existam si noi.

Si cu asta ce?

Doar noi urmeaza sa vedem.

Restul tac cu ochii inchisi si se prefac ca nu stiu.

Dar noi Stim.

A fi corect

Cand esti corect fata de un lucru il iubesti.

Cand esti corect si fidel fata de tine - in relatie cu un lucru din exterior - cu atat reusesti sa imparti mai multa libertate sincera si apreciera totala fata de acel lucru.

Si corectitudinea in tine, poate insemna sa oferi totul atunci cand totul iti indica ca nu ar trebui, sau sa nu dai nimic cand totusi pare ca ar trebui.

Trebuie sa ne ascultam. Sa ne dam crezare. Sa ne dibuim mersul inimii, al intuitiei, fara teama si fara sovaieli. Trebuie sa stam drepti ca un strajer in fata celor mai mari prapastii, sau moi ca un fulg in fata celor mai mari inaltimi.

Oamenii nu invata si nu sunt ajutati de "binele" nostru. Nu iubesti cand faci bine. Iubesti cand te simti pe tine, cand te asculti, cand esti corect. Atunci in mod instinctiv, curgand cu firul vietii, vei face cea mai buna alegere sau actiune pentru o situatie sau persoana. Si sentimentul de "corect in tine" e unul aparte, se simte puternic. E inversul vinovatiei pe care o simtim constant.

Urmandu-ne intuitia si corectitudinea fata de noi, stim mereu cand tb sa ramanem si cand sa plecam. Si poate a pleca inseamna a iubi mai mult decat a ramane.

Cuvinte din gura nimanui

Nu stiu ce sa ma fac cu mine. Am un suflet ambiguu, indecis. Iubesc si plang si multumesc.
Contrariile formeaza o mare in mine, iar valurile ude imi mangaie picioarele. Stau asa cu ochii cascati si gandesc in ganduri apoase.

 Ma admir pe mine, ca pe o forma abstracta creata din tot ceea ce a adus apa cu ea de-a lungul timpului. Pungi, hartii, ciorapi, flori si cuvinte nespuse. Si stau toate gramada, una peste alta, pierzandu-si individualitatea, creand un nou tot distinct, amplu, complet. Asta sunt eu. O adunatura de lucruri fara sens, aduse de apa de-a lungul timpului.

Ei, si stau si ma privesc. Si asa imi vine un gand ca nu mai e nimic. Forma va tot prinde forma, apa va tot curge, caprioara va tot manca iarba proaspata a padurii, iar leii vor vana orice ar fi. Si atunci? Si atunci nimic. Atat.

Atinge incet

misca-ti pasii incet. preumblate incet. fii gentil. nu te grabi.
atinge incet. priveste incet. vorbeste incet. respira incet. fa dragoste incet. admira incet.

paseste ca si cum ai pasii pe inima pamantului, pe cea mai fina inima. atinge incet.
observa lucrurile varsandu-te in ele. priveste incet.
spune totul ca si cum ai spune ultimul cuvant. vorbeste incet.
lasa-te in voia vantului, inchide ochii. respira incet.
umbla cu grija si smerenie in tinuturile tale. fa dragoste incet.
slaveste florile, vorbindu-le de aproape. admira incet.

fii un vant, o adiere.

Nichita Stanescu - Dialog cu puricele verde de plantă

Furnica este o ființă cosmică,

îmi spuse puricele verde de plantă, –
da, într-adevăr, furnica este o ființă cosmică
– Cum poți să spui tocmai tu asta?
– Pot foarte bine să spun
pentru că ea nu mă doare când mă mulge
și dealtfel
vorbirea este o rușine
pentru că uneori gândim ca și cum am vorbi.

– Ce mai face frumoasa ta soție?
– Îți mulțumesc și dacă ești bun spune-mi:
este adevărat că rasa albă e pe ducă
și este adevărat că ea a poluat atmosfera terestră
și este adevărat că nici nu se mai vede soarele?
Și de fapt ce este soarele?
– O defecțiune
O defecțiune luminoasă.
– Nu, nu ne înțelegem
chiar nu.
Ce crezi tu și ce crezi tu despre mine?
Ce crezi tu, că dacă sunt păsări
rațe albe, bunăoară,
și dacă este iarbă
și câini și frunze,
ce crezi tu, că ele sunt fără noimă?
Tu nu te-ai întrebat unde sunt trupurile păsărilor moarte?
În burta câinilor vii, desigur
Și câinii morți nu te-ai întrebat unde sunt
de nu se văd?
Desigur, în burta câinilor vii
Ce crezi tu
atunci când tai o oaie
tu crezi că o omori?

Puricele verde de plantă strigă la mine:
Nu există decât o singură viață mare
noi nu luăm din ea și nu-i adăugăm ei nimic
Ceea ce nu este începe să existe
numai atunci când
ea îl atinge !
…Puricele verde de plantă mi-a spus
cu o foarte verde tristețe:
Ai văzut vreodată vreo cioară zburând?
Câtă meschinărie !

Puricele verde de plantă
a rămas mai multe secunde pe gânduri,
apoi, m-a întrebat visător:
dar tu, de fapt, ce faci?
– Ce să fac? Eu nu fac nimic…
Îi imit pe oameni.