Ispitirea - Nichita Stanescu

Numai eu
ma asemui cu tine -
tu, oglinda, tu
niciodata nu semeni
cu tine.

Numai absenta,
numai ea,
seamana
cu tot ceea ce este.

Cetatea oamenilor invizibili

In cetatea oamenilor invizibili toata lumea e fantoma. Si masa se pune pe nepusa masa si toti se chefuiesc pana dimineata. Atunci calauzesc oamenii fara speranta spre tinte invizibile pe care oricine le poate urma cu usurinta. 

In cetatea oamenilor invizibili se spala minti de dimineata pana seara si singurul avut este acela de a le putea scoate la vanzare cat mai usor si cat mai putin vizibil. 

In cetatea oamenilor invizibili se tace mult si se vorbeste putin. Iar atunci cand se intampla este doar pentru a mai exersa niste corzi vocale uzate. Ca o piesa tinuta intr-un muzeu ca sa demonstreze ca fost candva functionala. Nimeni nu stie de nimeni si nimeni nu stie pe nimeni. Si nimeni nu vede pe nimeni, nici macar cand din nimic apare cineva. Asa ca totul e pace si liniste, ca intr-un cavou prin care nu a trecut nimeni niciodata si peretii n-au niciun ecou.

Niciodata nu a fost un loc mai gol ca asta, iar cetatea tine minte fiecare individ care nu i-a trecut pragul niciodata. Si ii asteapta pe toti. 

"Intrati, aici e deschis non stop."

In inima muntilor, acolo te-am gasit

Te-am gasit si te-am pierdut in acelasi timp

Pentru ca tu nu ai fost niciodata al unui loc,

Ci doar al spatiilor goale, plapande, in care nu se aude niciun cuvant.

Vezi tu, intre noi doi e o distanta,

O distanta ca de la plus la minus

Si asta fara sa iei in calcul toate ecuatiile.

Asa cum polii exista in mod independent si totusi impreuna

Asa existam si noi.

Si cu asta ce?

Doar noi urmeaza sa vedem.

Restul tac cu ochii inchisi si se prefac ca nu stiu.

Dar noi Stim.

A fi corect

Cand esti corect fata de un lucru il iubesti.

Cand esti corect si fidel fata de tine - in relatie cu un lucru din exterior - cu atat reusesti sa imparti mai multa libertate sincera si apreciera totala fata de acel lucru.

Si corectitudinea in tine, poate insemna sa oferi totul atunci cand totul iti indica ca nu ar trebui, sau sa nu dai nimic cand totusi pare ca ar trebui.

Trebuie sa ne ascultam. Sa ne dam crezare. Sa ne dibuim mersul inimii, al intuitiei, fara teama si fara sovaieli. Trebuie sa stam drepti ca un strajer in fata celor mai mari prapastii, sau moi ca un fulg in fata celor mai mari inaltimi.

Oamenii nu invata si nu sunt ajutati de "binele" nostru. Nu iubesti cand faci bine. Iubesti cand te simti pe tine, cand te asculti, cand esti corect. Atunci in mod instinctiv, curgand cu firul vietii, vei face cea mai buna alegere sau actiune pentru o situatie sau persoana. Si sentimentul de "corect in tine" e unul aparte, se simte puternic. E inversul vinovatiei pe care o simtim constant.

Urmandu-ne intuitia si corectitudinea fata de noi, stim mereu cand tb sa ramanem si cand sa plecam. Si poate a pleca inseamna a iubi mai mult decat a ramane.

Cuvinte din gura nimanui

Nu stiu ce sa ma fac cu mine. Am un suflet ambiguu, indecis. Iubesc si plang si multumesc.
Contrariile formeaza o mare in mine, iar valurile ude imi mangaie picioarele. Stau asa cu ochii cascati si gandesc in ganduri apoase.

 Ma admir pe mine, ca pe o forma abstracta creata din tot ceea ce a adus apa cu ea de-a lungul timpului. Pungi, hartii, ciorapi, flori si cuvinte nespuse. Si stau toate gramada, una peste alta, pierzandu-si individualitatea, creand un nou tot distinct, amplu, complet. Asta sunt eu. O adunatura de lucruri fara sens, aduse de apa de-a lungul timpului.

Ei, si stau si ma privesc. Si asa imi vine un gand ca nu mai e nimic. Forma va tot prinde forma, apa va tot curge, caprioara va tot manca iarba proaspata a padurii, iar leii vor vana orice ar fi. Si atunci? Si atunci nimic. Atat.

Atinge incet

misca-ti pasii incet. preumblate incet. fii gentil. nu te grabi.
atinge incet. priveste incet. vorbeste incet. respira incet. fa dragoste incet. admira incet.

paseste ca si cum ai pasii pe inima pamantului, pe cea mai fina inima. atinge incet.
observa lucrurile varsandu-te in ele. priveste incet.
spune totul ca si cum ai spune ultimul cuvant. vorbeste incet.
lasa-te in voia vantului, inchide ochii. respira incet.
umbla cu grija si smerenie in tinuturile tale. fa dragoste incet.
slaveste florile, vorbindu-le de aproape. admira incet.

fii un vant, o adiere.

Nichita Stanescu - Dialog cu puricele verde de plantă

Furnica este o ființă cosmică,

îmi spuse puricele verde de plantă, –
da, într-adevăr, furnica este o ființă cosmică
– Cum poți să spui tocmai tu asta?
– Pot foarte bine să spun
pentru că ea nu mă doare când mă mulge
și dealtfel
vorbirea este o rușine
pentru că uneori gândim ca și cum am vorbi.

– Ce mai face frumoasa ta soție?
– Îți mulțumesc și dacă ești bun spune-mi:
este adevărat că rasa albă e pe ducă
și este adevărat că ea a poluat atmosfera terestră
și este adevărat că nici nu se mai vede soarele?
Și de fapt ce este soarele?
– O defecțiune
O defecțiune luminoasă.
– Nu, nu ne înțelegem
chiar nu.
Ce crezi tu și ce crezi tu despre mine?
Ce crezi tu, că dacă sunt păsări
rațe albe, bunăoară,
și dacă este iarbă
și câini și frunze,
ce crezi tu, că ele sunt fără noimă?
Tu nu te-ai întrebat unde sunt trupurile păsărilor moarte?
În burta câinilor vii, desigur
Și câinii morți nu te-ai întrebat unde sunt
de nu se văd?
Desigur, în burta câinilor vii
Ce crezi tu
atunci când tai o oaie
tu crezi că o omori?

Puricele verde de plantă strigă la mine:
Nu există decât o singură viață mare
noi nu luăm din ea și nu-i adăugăm ei nimic
Ceea ce nu este începe să existe
numai atunci când
ea îl atinge !
…Puricele verde de plantă mi-a spus
cu o foarte verde tristețe:
Ai văzut vreodată vreo cioară zburând?
Câtă meschinărie !

Puricele verde de plantă
a rămas mai multe secunde pe gânduri,
apoi, m-a întrebat visător:
dar tu, de fapt, ce faci?
– Ce să fac? Eu nu fac nimic…
Îi imit pe oameni.

Putine idei si multe guri

Orice idee care este preluata de prea multi oameni, mi se pare suspecta. Asta ca sa nu spun ca oamenii care preiau aceeasi idee mi se par suspecti :)

Cumva, nu mi se pare firesc si normal ca toti sa ajunga sa vorbeasca aceleasi propozitii, sa rosteasca aceleasi idei. Ceva din mine simte ca normal si firesc ar fi ca fiecare sa isi exprime propriile lui idei, sa aibe propriul lui adevar. Unele lucruri pot fi similare, dar este imposibil de crezut ca toti traim aceleais lucruri si avem aceleasi sentimente. Din trairi distincte ar trebui sa se nasca idei si opinii distincte.

Mi se pare ca suntem f susceptibili la adoptat idei. Exista cumva o rezonanta in noi, si ne lipim de diverse idei/prospecte ale societatii. Oamenii din totdeauna au avut o nevoie compulsiva de aderare la grupuri. S-a explicat faptul asta si prin nevoia noastra primara de aparare, care in vremurile primordiale ale omenirii aceasta nevoie de a fi cu un grup se traducea usor in lupta de supravietuire.

Deci e normal sa avem nevoie sa aderam la un grup.
Dar simt ca e mai mult de atat.

Frica noastra de singuratate, acest flagel uman necunoscut, ne face sa adoptam idei.

Ce mi se pare nostim este aceasta caracteristica uzuala a aderarii la un grup social: grupul din care tu faci parte este cel mai tare, si te inobileaza cumva acel statut.

Sa zicem ca esti rocker, sau spiritual, sau raw-vegan, sau satanist, sau hot, sau hipster. Orice ai alege esti mai tare decat ceilalti :)

Nu imi plac adevararurile astea care se tot plimba dintr-o parte in alta pe tot internetul si prin toate gurile. Cum poate fi ceva "adevarat" cand noi nu putem explica o floare. Cand in fizica cuantica particulele apar si dispar dintr-un loc in altul, si pozitia uneia dintre ele nici macar nu este ceva fix, masurandu-se numai probabilitatea ca ea sa se afle intr-un anume punct la un moment dat. Este nostim!

Noi nu stim nimic, dar ne place sa ne hranim cu idei. Sunt nostime ideile, daca le poti observa la rece sunt precum niste fiinte in sine.

E cam nostim totul :)

Tacere

Cand iti explici un lucru l-ai si pierdut.

Am avut in ultima vreme ocazia sa observ paradoxul vorbirii si pe cel al "cunoasterii". Si desi niciodata nu am stiut de unde vine, am observat cum lucrurile se pierd atunci cand vorbim prea mult despre ele. Incercand sa facem prea mult sens, ne afundam in haos. Ca si cum, prin exemplificare, pierdem sensul lucrurilor, acel suflu nevazut al vietii.

Ai sentimentul ca totul e mai clar, dar nu trece mult timp si observi ca totul e defapt mult mai ambiguu. Ca si cum viata ne-ar cere sa nu mai incercam sa o explicam. Sa nu o mai vorbim, sa nu o mai definim. 

Iar atunci cand taci, totul prinde sens. Viata iti da ceea ce tu nu mai incerci sa explici, ceea ce nu mai incerci sa cauti. E un paradox, si unul chiar f frumos.

Tacere .. ochii zilei s-au inchis,

In seara asta.. ce-mi mai spui tu, vis?

Te-ascult, vorbeste-mi, dar incet .. incet si mult

Si vorba ta sa semene tacere..

Celelalte Cuvinte - Fara cuvinte

Nimic

Uneori lucrurile cad precum intr-o avalansa. Vin cu viteza si se amesteca coborand la vale. Bate un vant si te gandesti daca esti doar un pion, sau marele rege.

Cu fiecare alegere sapam un drum nou pe care sa curga zapada. Cu ochii inghetatati si inima nemiscata stau precum o statuie si ma gandesc: Si acum ce? Sumand tot ce a fost pare totul prea fantastic. Prea amestecat, prea fara sens. Ca o serie de poze dintr-un album in care nimeni nu se stie cu nimeni.

La masa aceasta cine va bea ultimul pahar?