Emotiile sunt ca niste fiinte in sine care se traiesc pe ele. Sunt ca si cum ele se traiesc pe ele, prin “mine” - adica prin corpul si simturile mele - iar eu sunt un simplu privitor, un spectator al lor, al “meu” in lume. Orice dorinta, si orice nedorinta - vine din altceva, si nu stiu daca “noi” suntem aceste emotii, dorinte, sentimente - sau doar observatorii spectacolului.
Uneori pana si vocea mea pare straina, si cuvintele, si vorba se formeaza parca in mod indirect dintr-un implus invizibil de a spune ceva - un impuls invizibil cu vointa si emotie proprie, care contine ca o samanta tot ceea ce urmeaza a fi spus in 10 propozitii. Defapt noi vorbim pe cale emotionala. Cuvintele nu sunt decat obiecte, sunt fiinte ale unor emotii, sunt corpul unor emotii. Si unind emotiile intre ele noi formam demonstratii(propozitii) care din nou sunt fiinte emotionale de o anvergura mai mare. E greu sa observi cum cuvintele nu sunt decat o exprimare fizica a unor emotii, a unor impulsuri subtile. Natura generarii si existentei acestor impulsuri reprezinta misterul.
Poate acum am inteles de ce mi-a placut intotdeauna - fara sa stiu de ce - Nichita Stanescu. El a perceput aceleasi lucruri si le-a exprimat in poezie. A reusit sa foloseasca cuvintele pentru a genera emotii, folosind contexte care rational nu au nicio potrivire emotionala. A intuit, sau a ajuns sa vada direct - nu stiu - fiintele cuvintelor si sa se foloseasca de ele si de natura lor. A ajuns sa creeze poezii care sa-ti vina sa le recitesti de 100 de ori fara sa stii de ce. Poezii care sa iti trezeasca emotii foarte puternice, printr-o alaturare aproximativ fara sens a cuvintelor. Deoarece nu trupul cuvantului (textul sau) are o greutate, ci chiar fiinta sa, felul in care invoci printr-un cuvant o anume fiinta. Aceasta este magia adevarata a cuvintelor. Si uitata, sau invizibila.. as putea spune.
De exemplu, cand rostesc un cuvant, acelasi cuvant - spre exemplu “casa” - il pot rostii in atatea variante, si pe langa toate intelesurile pe care i le pot da in lumea reala - camin, acoperis, familie, loc de intoarcere, etc - numai prin simpla mea exprimare, ii mai pot oferi - mult mai subtil - anumite conotatii de natura emotionala, ca si cum ii pot imprima sa induca un anume sentiment odata rostit. Prin natura in care il rostesc, il pot face sa induca pace, frumusete, teroare, mister, il pot face ca cuvantul sa imi aduca atentie, admiratie, indiferenta sau sa starneasca un interes, il pot folosi impotriva sau in ajutorul altcuiva, pot mangaia, pot ului, pot maguli, pot crea ca interlocutorul sa imi adopte chiar insasi emotiile mele atasate acestui cuvant. Pot atrage prin cuvinte. Adica pot atasa emotii asa de puternice ca interlocutorul le va privi cu admiratie si le va prelua ca fiind adevarate. Si toate astea intr-o clipa unica atemorala, intr-un simplu implus inainte de a scoate cuvantul pe gura. Cui apartine acest implus?
Nichita Stanescu - A cincea elegie
N-am fost suparat niciodata pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari.
Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile
s-au suparat deodata pe mine.
Iata-ma dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subtiri, racoroase.
Iata-ma condamnat pentru nestiinta,
pentru plictiseala, pentru neliniste,
pentru nemiscare.
Sentinte scrise în limba sîmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu maruntaie de pasare,
racoroase penitente gri, hotarîte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranta...
si nu pot, nu pot sa descifrez
nimic,
si-aceasta stare de spirit, ea însasi,
se supara pe mine
si ma condamna, indescifrabil,
la o perpetua asteptare,
la o încordare a întelesurilor în ele însele
pîna iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
pasarilor.
