Despre conexiune si incredere

Imi place sa observ ca exista oameni care nu si-au pierdut acea conexiune cu viata, acea incredere inefabila ca esti sustinut orice ar fi si care nu au un simt al conservarii de sine asa de dezvoltat.
Practic au ramas la stadiul de incredere copilareasca in viata. Si ii admir.



Azi am fost sa il reascult pe Alin Totorean, un om exceptional, unul din putini mei idoli, poate singurul :)
A venit si ne-a incantat cu povestile sale la Green Tea, povestindu-ne iar peripetiile din expeditiile sale solitare prin desertul Atacama si Australia.

Alin Totorean este primul roman care a luat Mongolia la pas, a traversat desertul Atacama la picior, la fel si 750 km de desert australian, plus alte expeditii in Maroc si India. Si toate acestea de unul singur.

Ce imi place cel mai mult la Alin este felul sau de a se increde in viata intr-un mod instinctiv. De a se lasa ghidat doar de ceea ce simte, doar de ceea ce vrea sa faca si restul lucrurilor sa le lase sa vina de la sine. Ca si cum cineva te-ar purta mereu in palme si ar fi acolo sa te sustina in orice secunda.
Ca atunci cand eram copii si nu aveam simtul conservarii de sine. Cand stiam ca lumea e o joaca si ca suntem mereu in siguranta.
Mi se pare ca pentru Alin lumea chiar este un loc de joaca. Si frica nu isi are sensul care il are pentru noi. Intalneste obstacole, dar merge mai departe avand in minte doar ceea ce isi doreste.

Ma bucur cand gasesc oameni asa, care merg ghidati de un vant propriu si stiu instinctiv cum sa se conecteze cu energia vietii.

Mai multe despre Alin gasiti pe siteul sau : www.wildtrack.ro

Intr-o zi am plecat sa ma caut

Si nu m-am mai intors niciodata. Si de atunci ma aflu intr-o calatorie continua. Si nu stiu de ce am impresia ca am stat pe loc tot timpul acesta. Ca si cautarea este o iluzie, caci defapt nu avem ce cauta. Fiindca suntem deja tot. Poate ca intr-adevar, iluzia cautarii ne ajuta sa ne experimentam pe noi ca niste uituci haiosi. Care devin caraghiosi si fac tot felul de nazbatii. Care se gasesc acum plangand, acum razand. Acum hohotind ...acum privind in pace un perscarus in aer. Dar iluzia cautarii este consecventa si se vede ca tinem la ea. Poate ca intr-adevar nu exista un loc mai bun decat aici. Caci orice cautare intreprindem, chiar si cautarea de sine, lasa loc oarecum unei lipse. Caci daca nu ne-ar lipsi nimic, ce oare am mai cauta? Cautam ceva ce lipseste. Caci de asta il cautam.
Si acum ma gandesc ce caraghioasa devine si cautarea de sine. Caci oare de ce ne cautam pe noi, ca si cum nu ne-am avea deja?

Si aici devine totul hilar. Caci ne cautam in iluzia ca nu ne stim. Si cautandu-ne iluzoriu ajungem sa intregim din ce in ce mai mult o imagine pe care nu o stiam atunci cand am decis sa ne uitam. Deci, uitarea aceasta este magica si ne ajuta sa creem. Si cu fiecare secunda universul se expadeaza cu cunostiinta. Prin noi toti, prin noi insine.