O sclipire

Curg planetele din mine cu sclipiri rutunde si magma vie. Rad serpii in cerurii prin buze inca necreate, prin copii inca ne-nascuti. Ne nastem stele, suntem iaduri, prindem muste cu varful limbii si ne pacalim ca suntem zei. Murim seara de seara, ne nastem zi de zi.

De cate ori ai murit si te-ai nascut si azi arati mai bine ca in orice dimineata?

Liniste

Atat de putine mai merita spuse..
Cand lucrurile curg si invaluie tot, cine suntem noi sa mai cautam explicatii?
Ca un joc al creierelor bine dezvoltate, asa si noi.. creem explicatii pentru nimic, inventam explicatii din fumuri arse la cosurile caselor iarna. De ce? Cum? Cand?

Dar ce conteaza. Raul curge si invaluie tot, si iata ce iti mai bate inima in dimineata asta. Esti tu, acelasi tu din totdeauna. Nu te mai teme, acum e vremea minunilor.

Sa inchidem ochi, deci. Linistea sa cuprinda lumea si sa zburam cu ochii inchisi si piepturile goale.


Al cui esti? Copil senin.. al cui esti? Al fumurilor caselor, al vanturilor desertice, al naframelor purtate peste chip. Doi ochi frumosi ce stralucesc in noapte. Iata-te pe tine, prea mare imparat, stralucind de nevazut in pacura noptii. Ce faci aici? De unde ai aparut?

O stea sa pice din senin, sa lumineze drumul pana la tine. Acolo in cer e liniste, aici pe pamant e freamat. Dar ce mai conteaza? Ce mai conteaza acum?

Rad nebunii

Astazi rad nebunii pe la colturi.

Astazi totul merge ca pe ape.

Cand c-un singur gand poti rasturna o lume intreaga din chibrituri,
Nu-ti ramane decat sa razi.
Asa ca radem.

Radem cu nesat, cu desavarsire, cu neputiinta si indignare, cu lacrimi dulci si amare si sarate, cu inocenta unui copil, cu strasnicia unui luptator, cu ochii blanzi ai mamei, cu paine calda a bunicii, cu stelele din nopti glaciale si caini care urla de nebuni la garduri.

Radem cand nimic nu mai are sens, si sensul rade de nebun cu noi. Stim? Dar vai ce stim. Nu stim nimic. Si de asta radem de nebuni umpland ulcioare cu rasete.. pentru zilele cand vom crede iar ca stim :)

Orasul

Calcam pe strazi si pietre de parca orasul ne-ar apartine noua. Ascultam fosnetul oamenilor si zumzetul frunzelor, pasii din strazi si linistea din case, de parca acum ne-am pregati sa-i dam nastere si sa-l spalam. Strazile ne urmeaza pasii si in inima bate o melodie frantuzeasca dintr-un bar.

Apune soarele pe strazi si noi cascam mai bine ochii. Orasul suntem noi.

Toti tu

Toti tu care ati trecut pe aici, v-ati deghizat de negasit.

Ai fost si clovn, si vrajitor, si umilul servitor, si baiatul cu merinde, si cel rau si cel cuminte. Si cel cu ochii larg deschisi, si cel ce ii tinea inchisi, si cel ce ma privea pe-ascuns, si cel ce imi vorbea de-ajuns. Si cel ce m-a certat nespus, si cel ce mi-a cazut rapus, si cel pe care l-am iubit, si cel pe care l-am gonit.

Ai fost si drac, si inamic, si vesnicul meu domn iubit, si cel ce il strigam in noapte, si cel ce imi lasa doar soapte. Ai fost mereu aceeasi rima, dintr-o vioara foarte fina, si cand ma dezmierdai pe spate si cand ma uitai in noapte.

Toti tu care ati fost pe aici, v-ati deghizat de negasit. Nu mi-am putut inchipui, ca tu cel de mereu tot vii.

Promisiuni #2

Sa nu ne pierdem aripile niciodata.

Sa nu ne lasam prada unor lumi stiute dar ne-traite.

Sa nu dam ce pare greu pe ce e usor.

Sa nu ne pierdem zambetul si uimirea in fata lucrurilor.

Sa tacem. Sa zambim. Sa facem dragoste cu tot.

Sa ne pastram inocenta in fata vietii.

Doar asa

Lovim in cuvinte ca in niste bastoane, sprijinind potecile gandurilor dintre noi. Trimitem priviri negre in nopti albastre ca oamenii sa aibe de ce sa se fereasca si sa ramanem doar noi. Scrijelim peretii caselor, zidurile oraselor, amaraciunea noptilor cu zambete si doruri copilaresti. Lasam urmele unei inocente sublime, incarcata cu gesturi marunte si aruncaturi de degete peste gard.

Nu te dezbraca acum, e timp destul intr-o viata pentru toate. Ramane-mi mie doar asa. Un gand, un gest, un cuvant nespus, o viata netraita dar simtita. Ramane-mi mie.. doar asa.

Cinci

Iti numar degetele
Cinci
Esti concentrat in mana ta
Ti-as distila-o cu alcool
Si-as purta-o in pielea mea.

Teiul

2011

Mi-e dor de tine printre frunzele de tei.

Mi-e dor de ne-simtirea ta, de ne-cuvantul tau nespus. De ne-grairea ta, de ne-aratarea ta in plus.

Mi-e dor de umbra ta ciudata, si soarele stralucitor, ce-ti straluncea candva pe fata, lasandu-te ametitor.

Mi-e dor de tot ce nu s-a spus vreodata, de linistea din vorba ta, de ne-clintirea ta ne-fada, de ne-imbratisarea ta.

Mi-e dor de un cuvant ne-spus, de care legan suspendata, de ne-privirea ta de sus, de vorba ta cea leganata.

Mi-e dor de-o clipa dintr-o viata, o poezie fara dor, o clipa tainic inghetata, si-un tei frumos mirositor.

Ganduri despre tot - Partea 3

Cred ca nu-mi ramane decat sa explorez. Oricum am facut tot ce era de facut in viata asta. Mi-am facut griji, m-am vaitat..si probabil o voi mai face, dar tragand linie, nimic nu este real intr-un sens, sau totul devine real in functie de ce conteaza pentru mine, si la capatul oricarei explicatii nu ramane decat ideea: exist. 

Exist intr-un mod aici pe pamant, si nu-mi ramane decat sa explorez. Trebuie sa am curaj, trebuie sa fac lucrurile la care visez, pentru ca astea sunt singurele chestii care ma tin in viata. Seva mea de viata curge si imi cere sa o traiesc. Iar eu traiesc prin ea.

Am reusit sa ajung in punctul in care sa simt aceasta seva de viata. Nu e ceva ce poate fi definit. Ea curge continuu. Prin noi, cu noi, din noi...habar n-am! 

Nici macar nu stiu clar ce legatura are cu mine, dar o simt. Nu poate fi definita, nu ii gasesc un mod de a o defini corect, cuvintele nu ma ajuta. Dar exista. Si singura chestie pe care o pot face e decat sa o urmez.

Pot sa incerc sa nu o urmez, sau sa ma plang..sau sa imi pun piedici, sau sa o neg, sa sa ma resping pe mine si pornirile mele, dar asta nu ma face decat sa sufar inutil. Macar sa sufar atunci cand e nevoie si atat. Nu e necesar sa o mai fac si inutil, adica..acum nu mai e necesar pentru mine. 

E asa o dulceata in seva asta, ca nici nu o pot exprima. Si nici nu ma pot gandi prea mult la ea, caci cu cat te gandesti mai mult parca nu mai o simti. Asa ca o voi simti, o voi lasa sa fie. Voi merge pe firul ei. 

Poate voi muri candva, dar sper sa ma simt eu insami, si sa fiu multumita si imbatata de aceasta dulceata pana atunci. Multumesc pentru tot, sunt om, exist, nu stiu prea multe, dar mi-e bine. Simt ca incep sa fiu pe drumul cel bun. Va fi bine.

Râul

Aș vrea sa mă transform în râu. Și astfel să dau o formă mai concretă formei care sunt.

Să curg liniștită, când limpede și clară, când vijelioasă și unduită, cotind brusc, sau căzând cu avânturi, lovindu-mă de pietre, sau purtându-le cu mine, sau mutându-le din loc. Să curg prin orice peisaj, absorbindu-l și irigându-l în același timp, dând și luând, curgând continuu fără început și fără final.

Aș vrea să fiu râu, și astfel să dau o formă mai concreta formei care sunt.

In sfarsit :)

Nu e nevoie sa iubesti toti oamenii. Nici macar nu e nevoie sa fii de acord cu toate lucrurile si evenimentele si sa te fortezi sa traiesti intr-o stare de asa zisa acceptare si iubire fata de viata.

Dar daca tu razi  si dansezi singur in trupul tau, minunat de curgerea si bucuria pe care o descoperi in tine, ochii iti vor privi lumea ca printr-un val plin de magie si uimire. Si iubirea nu va insemna sa fii de acord cu lumea ci pur si simplu sa te lasi sa curgi in lume si sa inunzi viata cu esenta ta. E o anume inocenta, o dulceata copilaroasa in a trai asa, ce se observa instantaneu si lumineaza totul in jurul sau. 

Si oamenii vor zice ca esti bun, sau ca iubesti, iar tu vei zice.. dar nu fac decat sa fiu eu insumi, in sfarsit.

Dansul clipelor

O anumita melancolie si tristete e necesara vietii, pentru a o simti mai intens. 

Eu nu pot fi numai fericita si nici nu-mi doresc asta. Daca cineva mi-ar darui o potiune de fericire vesnica nu as accepta-o. Nu as putea sa ma dezic de melancolia clipelor, de subtila sensibilitate si tristete care parca intensifica emotiile. Imi sustrag energia la fel de bine dintr-o stare fericita cat si dintr-una care ma face sensibila. 

Dualitatea este cea mai dulce experienta :)

Despre ascultare

Imi dau seama cat de benefic este un bun ascultator. Oamenii, in general, nu discuta, ci vorbesc. O discutie rar este un proces de vorbire si ascultare, ci mai totdeauna devine un proces de vorbire si interpretare.

Sunt foarte putini oameni cei care stiu sa asculte cu adevarat.
Deseori oamenii au o nevoie asa mare de exprimare, incat conversatiile devin un ocean de idei si ganduri amestecate laolalta, din care foarte rar interlocutorii chiar inteleg ceea ce vrea sa exprime unul sau altul. Oamenii au precum o sete de exprimare. Este ca si cum ar fi stat intr-un desert mult prea multa vreme.

Deseori cautam conversatii si tindem sa ne auto-validam prin persoanele cu care discutam.
Daca discutia "rezoneaza" cu noi, adica daca se spune ceva cu care suntem deja de acord (constient sau inconstient) spunem ca a fost o discutie benefica. Si atribuim celuilalt un rol foarte mirific, unii chiar ajung sa se indragosteasca pe acest principiu.
Daca discutia nu este in rezonanta cu noi, ori ne plictisim, ori ne contrazicem.

Dar cand si unde intervine ascultarea adevarata?

Din punctul meu de vedere, o conversatie cu adevarat benefica trebuie sa ofere tuturor participantilor un spatiu de exprimare. Si o ureche cu adevarat atenta, nu trebuie sa asculte cuvintele, ci informatia pe care celalalt incearca sa o transmita. De multe ori cuvintele deruta. Oamenii vorbesc atat de mult timp intr-o maniera contextuala. Vor sa exprime ceva, si apoi discuta doar despre cuvinte, despre contextul folosit, si uita rostul conversatiei.

O ascultare adevarata ofera mai multa liniste si un interes real pentru partea pe care celalalt incearca sa o releve din el. O conversatie cu adevarat benefica nu este neaparat una in care se vorbeste intr-una ci una in care se asculta intr-una. Si una in care se incearca patrunderea si intelegerea universului celuilalt, chiar si atunci cand convingerile si cuvintele difera. Si poate chiar cand nu se spune nimic.
Am observat chiar ca sunt oameni care se tem de tacere. Ca si cum ceva din ei n-ar mai exista in momentele acelea si se simt aproape stanjeniti. Eu ador momentele cand poti sta alaturi de un prieten in tacere. Ador confortul acela al unei prietenii. Este, pentru mine, semnul unei apropieri de pret.

Asadar cinstesc ascultatorii, pe care i-as mai putea numii si vindecatori. De ce vindecatori?
Pentru ca sunt oameni care pot asculta in asa fel incat cu foarte putine cuvinte, sau niciunul, sa te ajute sa vezi singur solutia la o problema. Cei care te lasa sa te exprimi si care devin aproape ca o panza alba pe care poti sa expui tot ce vrei.
Sunt oameni care nu iau, ci dau. Dau timp. Dau spatiu. Dau linisite si interes, si creeaza un spatiu in care celalalt sa se poata manifesta. Si lucrul asta vindeca. Se cunoaste clar cat de vindecatoare este posibilitatea exprimarii de sine.

Cei cu adevarat intelepti nici macar nu iti vor oferi multe cuvinte. Ci vor asculta, si cand vor simti nevoia vor mai pune cate o intrebare, tot ca sa te ajute sa iti elucidezi tu mai bine situatia. Adevarul e ca nimeni vreodata nu ne poate ajuta cu sfaturi, doar noi putem stii ce e benefic pentru noi in experienta noastra. De aceea, mirificii ascultatori ( precum Momo / Michael Ende) care stiu cand sa asculte si cand sa cuvanteze, sunt aproape doctori pentru suflet. Si desi putini, este o adevarata binecuvantare sa ii ai in preajma.

Va doresc ca in urmatoarea conversatie, de orice natura, sa incercati sa ascultati cu adevarat. Sa vedeti ce simtiti cand celalalt vorbeste. Deseori veti intelege lucruri despre voi, si poate, in unele cazuri, veti descoperi niste persoane frumoase acolo unde nu va asteptati.


sursa foto: http://alyshagreig.files.wordpress.com/2011/12/listen.jpg

La portile lumii

Lumea asta e prea lipicioasa. Mi se lipeste de trup, de ganduri, de emotii. Nu pot sa ma separ de ea. Este precum o extensie, o membrana a mea, pe care oricat as incerca sa o neg, sau sa o amputez, continua sa existe. Nu mai reusesc sa gasesc separarea intre mine si lume, ajung la un punct de topire, in care totul este precum o mare supa omogena, cu ingrediente bizare, ganduri si emotii. Totul pulseaza din mine si se intoarce in mine, si incerc asa mult sa imi dau seama ce sunt eu in toate acestea.

Cine sunt eu daca gandurile mele se invelesc in ploaia de afara? Cine raman eu cand burta mea se hraneste cu grauntele pasarilor, germineaza seminte primavara, naste flori, fructe si copii. Daca mainile mele unesc raurile cu marea si picioarele mele ajuta antilopele sa fuga si leii sa le ajunga. Gandurile mele construiesc culorile, dau forme pasarilor si avant aripilor, spun ursilor cand sa doarma si cand sa se trezeasca si oamenilor cand sa urasca si cand sa iubeasca. 
Cine ma pot considera cand pasii lumii calca peste trupul meu, si eu peste trupul altora, si ei peste trupul meu, si noi peste ei, si ei peste noi, si eu peste tine, si tu peste voi. 
Cand se aprinde lumina in mine se aprinde si in lume si ciresele cresc, merele se inrosesc,  omizile se ingroasa si mananca insistente, pestii inoata, cerul tace si ploua. Curcubeiele trag cu ochiul si se joaca de-a prinselea, oamenii fac dragoste, balenele calatoresc in adancuri, cerbii scruteaza aerul proaspat al padurii, copii alearga si totul se uneste cu totul. 

Cine mai sunt "eu" cand toate acestea se intampla?



sursa foto: http://society6.com/product/Untitled-1F_Print

Fantoma amnezica

O fantoma amnezica, cu straie de univers, n-are un loc al ei anume.
In schimb se plimba peste tot.
Si pasii ei scot sunete pe strada, doar ca sa se simta insotita.


Printre fulgii de zapada, iarna, se face cel mai usor cunoscuta. Atunci poate iesi la plimbare linistita..pentru ca nimeni nu se uita in sus. Si atunci ea se ascunde in fiecare fulg si atinge fiecare chip. Si caldura lor o imbie si mangaie chipurile cu curiozitate si desfat.
Sa poti mangaia asa chipurile lumii nu-i putin lucru. Si mai ales pentru o fantoma amnezica, care nu mai poate tine minte cine era inainte.
Si poate distinge, acum, fantomele de oameni si oamenii de fantome.

Ghicitoare

Te iubesc o zi, ca sa te pot uita o viata. Te resping in seara asta, te chem maine dimineata. Ma-nconjor in jurul tau, si dispar subit mereu. Ma fac golul cel amar, din prea-plinul unui pahar.

Ne jucam de cand ne stim, tu mi-esti victima, eu-ti sunt strain. Mi-esti amant si inamic, dascal, hot si ucenic. Esti mana blanda ce iubeste din mana rea care raneste. Esti ochii calzi si graitori si ochii reci asupritori.

Ne-am jucat de cand ne stim, ti-am fost victima, mi-ai fost strain. Azi prieten, maine tata, sora si draga cumnata. Frate, mama, domnitor... sclav firav l-al meu picior.

Esti tot ce stiu din tot, din mine, esti tu cel fara niciun nume.