La coltul lumii

Si atunci isi propusesera urmatorul lucru: cel care se supara este cel care isi va cere iertare. Era logic ca aceasta logica inversa sa functioneze mai bine pentru interesul amandorora. Daca te superi tu, iti vei cere iertare chiar tu si asa ne vei scapa pe amandoi de o problema. Era cumva mai firesc ca cel care avea o problema sa si-o disculpe singur, ca un stranut pe care ti-l permiti si ceilalti ti-l saluta.

Asa cum intr-o tara straina nu te poti baza pe nimeni si nimic, dar in acelasi timp descoperi lucruri complet nevazute de localnici. Tot asa surprinzandu-se zilnic cu propriile lor intrebari descopereau un nou mod de a fi, poate chiar o noua lume.

Micile secrete de pe fata fiecaruia, grimasele si zambetele, privirile ingandurate si calculele visatoare, faceau din ei aproape niste semizei ai zilelor banale. Privind scanteile oamenilor, admirand de pe marginea unei borduri sau din balconul vreunui hotel, dansul multumii si dansul individual, descopereau o frumusete pe care o documentau aproape ca un cartograf, cu rabdare si evlavie in retina si inima lor.

Cand vezi stelele odata le visezi o viata, iar cei ce nu le vad viseaza aparitia lor chiar daca nu o stiu. Odata ce ai vazut o scanteie nu o poti uita nicicand, asa ca tot ce mai ramane este sa te plimbi uimit, cu pasii mici si fara graba, cu o cutie de popcorn eventual .. privind scanteiele din jur.

Asa devenisera in ultimii ani, niste privitori plini de magie si uimire, cu toate problemele lor uitate.

Cu noi cu toti

Las la o parte toate armele care m-au adus aici. Iata-le, le intind in fata ta ca la un targ ambulant. Alege ce vrei.
Nu voi mai spune nu niciodata, doar da, si da poti lua ce vrei. Hraneste-te din tot, bea seva dulce care mi se prelinge prin maini, ia-te si da-te si intoarce-te si pleaca.

Niciodata nu vom mai fi noi ca in aceasta clipa. Aceasta unica clipa, ca un clicait intr-un pahar de cristal, gata de pornit un toast in fata tuturor invitatilor.

Si toti asteapta. Si o clipa nu se mai rasufla.

Sa traim, sa ne bucuram si sa inchinam pentru tot ceea ce nu stim din noi. Cu noi cu toti.

Prieteni / Marin Sorescu

Hai să ne sinucidem, le spun prietenilor mei,
Azi am comunicat atât de bine,
Am fost atât de trişti,
Perfecţiunea asta în comun
N-o mai atingem noi
Şi e păcat să pierdem momentul.

Cred că în baie e cel mai tragic,
Să facem pe romanii cei luminaţi
Care îşi deschideau venele,
Discutând despre esenţa iubirii.
Uite, am încălzit apa.
Începem, dragi prieteni, număr eu: unu, doi, trei...

În iad am fost oarecum surprins, pomenindu-mă singur,
Unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legături.
Nu se poate să mă fi păcălit: cuvântul înseamnă ceva,
Dar timpul trece...

Mi-a fost destul de greu, în iad, vă asigur,
Mai ales la început, ştiţi eram singur,
N-aveam cu cine să mai schimb o vorbă,
Dar încetul cu încetul m-am ataşat, mi-am făcut prieteni.

Un cerc extraordinar de sudat,
Discutam tot felul de chestiuni teoretice.
Ne simţeam minunat,
Am ajuns chiar până la sinucidere.

...Şi iarăşi pomenindu-mă singur în purgatoriu,
Căutându-mi câteva suflete mai apropiate,
Deşi sunt destul de suspicioşi
Purgatorienii - cu situaţia lor neclară
Între două lumi -
O fată mă iubeşte, e foarte frumoasă,
Aveam clipe de mare extaz - nemaipomenit, fantastic!

Şi chiar îmi vine pe limbă să-i spun...
Păţit, o las pe ea mai întâi,
Eu mă sinucid abia după aceea,
Dar fata face ce vrea şi-nvie -
Şi iată-mă singur în rai -
Nimeni n-a pătruns aici niciodată
Sunt primul om, lumea există ca proiect,
Ceva foarte vag,
În capul lui Dumnezeu,
Cu care chiar mă împrietenesc de la o vreme

Există tristeţe la toate nivelurile
Dumnezeu e deznădăjduit,
Mă uit în ochii lui goi şi mă pierd în ei
El alunecă vâjâind în prăpăstiile morţilor mele.
Comunicăm de minune,
Doamne, cred că am atins perfecţiunea,
Tu mai întâi,
Ce-ar fi să lăsăm totul în întuneric?

Ispitirea - Nichita Stanescu

Numai eu
ma asemui cu tine -
tu, oglinda, tu
niciodata nu semeni
cu tine.

Numai absenta,
numai ea,
seamana
cu tot ceea ce este.

Cetatea oamenilor invizibili

In cetatea oamenilor invizibili toata lumea e fantoma. Si masa se pune pe nepusa masa si toti se chefuiesc pana dimineata. Atunci calauzesc oamenii fara speranta spre tinte invizibile pe care oricine le poate urma cu usurinta. 

In cetatea oamenilor invizibili se spala minti de dimineata pana seara si singurul avut este acela de a le putea scoate la vanzare cat mai usor si cat mai putin vizibil. 

In cetatea oamenilor invizibili se tace mult si se vorbeste putin. Iar atunci cand se intampla este doar pentru a mai exersa niste corzi vocale uzate. Ca o piesa tinuta intr-un muzeu ca sa demonstreze ca fost candva functionala. Nimeni nu stie de nimeni si nimeni nu stie pe nimeni. Si nimeni nu vede pe nimeni, nici macar cand din nimic apare cineva. Asa ca totul e pace si liniste, ca intr-un cavou prin care nu a trecut nimeni niciodata si peretii n-au niciun ecou.

Niciodata nu a fost un loc mai gol ca asta, iar cetatea tine minte fiecare individ care nu i-a trecut pragul niciodata. Si ii asteapta pe toti. 

"Intrati, aici e deschis non stop."

In inima muntilor, acolo te-am gasit

Te-am gasit si te-am pierdut in acelasi timp

Pentru ca tu nu ai fost niciodata al unui loc,

Ci doar al spatiilor goale, plapande, in care nu se aude niciun cuvant.

Vezi tu, intre noi doi e o distanta,

O distanta ca de la plus la minus

Si asta fara sa iei in calcul toate ecuatiile.

Asa cum polii exista in mod independent si totusi impreuna

Asa existam si noi.

Si cu asta ce?

Doar noi urmeaza sa vedem.

Restul tac cu ochii inchisi si se prefac ca nu stiu.

Dar noi Stim.

A fi corect

Cand esti corect fata de un lucru il iubesti.

Cand esti corect si fidel fata de tine - in relatie cu un lucru din exterior - cu atat reusesti sa imparti mai multa libertate sincera si apreciera totala fata de acel lucru.

Si corectitudinea in tine, poate insemna sa oferi totul atunci cand totul iti indica ca nu ar trebui, sau sa nu dai nimic cand totusi pare ca ar trebui.

Trebuie sa ne ascultam. Sa ne dam crezare. Sa ne dibuim mersul inimii, al intuitiei, fara teama si fara sovaieli. Trebuie sa stam drepti ca un strajer in fata celor mai mari prapastii, sau moi ca un fulg in fata celor mai mari inaltimi.

Oamenii nu invata si nu sunt ajutati de "binele" nostru. Nu iubesti cand faci bine. Iubesti cand te simti pe tine, cand te asculti, cand esti corect. Atunci in mod instinctiv, curgand cu firul vietii, vei face cea mai buna alegere sau actiune pentru o situatie sau persoana. Si sentimentul de "corect in tine" e unul aparte, se simte puternic. E inversul vinovatiei pe care o simtim constant.

Urmandu-ne intuitia si corectitudinea fata de noi, stim mereu cand tb sa ramanem si cand sa plecam. Si poate a pleca inseamna a iubi mai mult decat a ramane.

Cuvinte din gura nimanui

Nu stiu ce sa ma fac cu mine. Am un suflet ambiguu, indecis. Iubesc si plang si multumesc.
Contrariile formeaza o mare in mine, iar valurile ude imi mangaie picioarele. Stau asa cu ochii cascati si gandesc in ganduri apoase.

 Ma admir pe mine, ca pe o forma abstracta creata din tot ceea ce a adus apa cu ea de-a lungul timpului. Pungi, hartii, ciorapi, flori si cuvinte nespuse. Si stau toate gramada, una peste alta, pierzandu-si individualitatea, creand un nou tot distinct, amplu, complet. Asta sunt eu. O adunatura de lucruri fara sens, aduse de apa de-a lungul timpului.

Ei, si stau si ma privesc. Si asa imi vine un gand ca nu mai e nimic. Forma va tot prinde forma, apa va tot curge, caprioara va tot manca iarba proaspata a padurii, iar leii vor vana orice ar fi. Si atunci? Si atunci nimic. Atat.

Atinge incet

misca-ti pasii incet. preumblate incet. fii gentil. nu te grabi.
atinge incet. priveste incet. vorbeste incet. respira incet. fa dragoste incet. admira incet.

paseste ca si cum ai pasii pe inima pamantului, pe cea mai fina inima. atinge incet.
observa lucrurile varsandu-te in ele. priveste incet.
spune totul ca si cum ai spune ultimul cuvant. vorbeste incet.
lasa-te in voia vantului, inchide ochii. respira incet.
umbla cu grija si smerenie in tinuturile tale. fa dragoste incet.
slaveste florile, vorbindu-le de aproape. admira incet.

fii un vant, o adiere.

Nichita Stanescu - Dialog cu puricele verde de plantă

Furnica este o ființă cosmică,

îmi spuse puricele verde de plantă, –
da, într-adevăr, furnica este o ființă cosmică
– Cum poți să spui tocmai tu asta?
– Pot foarte bine să spun
pentru că ea nu mă doare când mă mulge
și dealtfel
vorbirea este o rușine
pentru că uneori gândim ca și cum am vorbi.

– Ce mai face frumoasa ta soție?
– Îți mulțumesc și dacă ești bun spune-mi:
este adevărat că rasa albă e pe ducă
și este adevărat că ea a poluat atmosfera terestră
și este adevărat că nici nu se mai vede soarele?
Și de fapt ce este soarele?
– O defecțiune
O defecțiune luminoasă.
– Nu, nu ne înțelegem
chiar nu.
Ce crezi tu și ce crezi tu despre mine?
Ce crezi tu, că dacă sunt păsări
rațe albe, bunăoară,
și dacă este iarbă
și câini și frunze,
ce crezi tu, că ele sunt fără noimă?
Tu nu te-ai întrebat unde sunt trupurile păsărilor moarte?
În burta câinilor vii, desigur
Și câinii morți nu te-ai întrebat unde sunt
de nu se văd?
Desigur, în burta câinilor vii
Ce crezi tu
atunci când tai o oaie
tu crezi că o omori?

Puricele verde de plantă strigă la mine:
Nu există decât o singură viață mare
noi nu luăm din ea și nu-i adăugăm ei nimic
Ceea ce nu este începe să existe
numai atunci când
ea îl atinge !
…Puricele verde de plantă mi-a spus
cu o foarte verde tristețe:
Ai văzut vreodată vreo cioară zburând?
Câtă meschinărie !

Puricele verde de plantă
a rămas mai multe secunde pe gânduri,
apoi, m-a întrebat visător:
dar tu, de fapt, ce faci?
– Ce să fac? Eu nu fac nimic…
Îi imit pe oameni.

Putine idei si multe guri

Orice idee care este preluata de prea multi oameni, mi se pare suspecta. Asta ca sa nu spun ca oamenii care preiau aceeasi idee mi se par suspecti :)

Cumva, nu mi se pare firesc si normal ca toti sa ajunga sa vorbeasca aceleasi propozitii, sa rosteasca aceleasi idei. Ceva din mine simte ca normal si firesc ar fi ca fiecare sa isi exprime propriile lui idei, sa aibe propriul lui adevar. Unele lucruri pot fi similare, dar este imposibil de crezut ca toti traim aceleais lucruri si avem aceleasi sentimente. Din trairi distincte ar trebui sa se nasca idei si opinii distincte.

Mi se pare ca suntem f susceptibili la adoptat idei. Exista cumva o rezonanta in noi, si ne lipim de diverse idei/prospecte ale societatii. Oamenii din totdeauna au avut o nevoie compulsiva de aderare la grupuri. S-a explicat faptul asta si prin nevoia noastra primara de aparare, care in vremurile primordiale ale omenirii aceasta nevoie de a fi cu un grup se traducea usor in lupta de supravietuire.

Deci e normal sa avem nevoie sa aderam la un grup.
Dar simt ca e mai mult de atat.

Frica noastra de singuratate, acest flagel uman necunoscut, ne face sa adoptam idei.

Ce mi se pare nostim este aceasta caracteristica uzuala a aderarii la un grup social: grupul din care tu faci parte este cel mai tare, si te inobileaza cumva acel statut.

Sa zicem ca esti rocker, sau spiritual, sau raw-vegan, sau satanist, sau hot, sau hipster. Orice ai alege esti mai tare decat ceilalti :)

Nu imi plac adevararurile astea care se tot plimba dintr-o parte in alta pe tot internetul si prin toate gurile. Cum poate fi ceva "adevarat" cand noi nu putem explica o floare. Cand in fizica cuantica particulele apar si dispar dintr-un loc in altul, si pozitia uneia dintre ele nici macar nu este ceva fix, masurandu-se numai probabilitatea ca ea sa se afle intr-un anume punct la un moment dat. Este nostim!

Noi nu stim nimic, dar ne place sa ne hranim cu idei. Sunt nostime ideile, daca le poti observa la rece sunt precum niste fiinte in sine.

E cam nostim totul :)

Tacere

Cand iti explici un lucru l-ai si pierdut.

Am avut in ultima vreme ocazia sa observ paradoxul vorbirii si pe cel al "cunoasterii". Si desi niciodata nu am stiut de unde vine, am observat cum lucrurile se pierd atunci cand vorbim prea mult despre ele. Incercand sa facem prea mult sens, ne afundam in haos. Ca si cum, prin exemplificare, pierdem sensul lucrurilor, acel suflu nevazut al vietii.

Ai sentimentul ca totul e mai clar, dar nu trece mult timp si observi ca totul e defapt mult mai ambiguu. Ca si cum viata ne-ar cere sa nu mai incercam sa o explicam. Sa nu o mai vorbim, sa nu o mai definim. 

Iar atunci cand taci, totul prinde sens. Viata iti da ceea ce tu nu mai incerci sa explici, ceea ce nu mai incerci sa cauti. E un paradox, si unul chiar f frumos.

Tacere .. ochii zilei s-au inchis,

In seara asta.. ce-mi mai spui tu, vis?

Te-ascult, vorbeste-mi, dar incet .. incet si mult

Si vorba ta sa semene tacere..

Celelalte Cuvinte - Fara cuvinte

Nimic

Uneori lucrurile cad precum intr-o avalansa. Vin cu viteza si se amesteca coborand la vale. Bate un vant si te gandesti daca esti doar un pion, sau marele rege.

Cu fiecare alegere sapam un drum nou pe care sa curga zapada. Cu ochii inghetatati si inima nemiscata stau precum o statuie si ma gandesc: Si acum ce? Sumand tot ce a fost pare totul prea fantastic. Prea amestecat, prea fara sens. Ca o serie de poze dintr-un album in care nimeni nu se stie cu nimeni.

La masa aceasta cine va bea ultimul pahar?

Intr-o zi

Intr-o zi la moartea mea toata lumea se va aduna sa-mi spuna ca jocul a luat sfarsit. Si vor fi acolo toti cei pe care i-am vazut vreodata, toti cei cunoscuti sau mai putin cunoscuti, si ma vor privi deodata toti, si va crapa in mine inima de atata amintire. Ii voi stii pe toti, asa cum n-am stiut pe nimeni niciodata. Le voi citii privirile ca interiorul palmei mele. Si va fi nostim, va fi extrem de nostim, si deodata voi rade si voi zambi asa de tare si asa de mut, ca totul va pieri in jur.

Ei vor fi acolo ca intr-o mare familie ciudata, rupta parca din aceeasi placenta, si nu voi stii ce naiba cauta cu totii, de abia atunci avand impresia ca ii vad pentru prima oara, ca si cum ar fi fost acolo de o vesnicie. Si sunt, si ma privesc.

Si voi stii iar cine sunt si ce trebuie sa fac.

Dar acum vreau sa ma mai joc putin, vreau sa mai dorm putin, am nevoie de odihna. Multumesc.

Ganduri de seara - part4

Ce conteaza ce va fi peste 10 ani, sau ce a fost acum 10 ani? Ce conteaza tot ce a fost, cand singurul moment pe care il traiesc este cel de acum. Ce conteaza ce am fost, atatea zile..sentimente si gandiri, lucruri uitate printre franturi de amintiri, simtiri, miresme..oameni.

In inima unui timp tacut, totul sta in loc, si nici nu-mi mai dau seama cine si ce sunt. In liniste, in nemiscare totala, respir si ascult. Si cine sunt? Cine pe cine vede? Cine pe cine aude?

Cine priveste? Cine asculta? Parca dintr-o data nu mai sunt nimic. Nici macar gandurile si emotiile, care altadata imi pareau asa personale, nu ma mai reprezinta. Cand ma gandesc la mine simt doar un gol imens, un nimic de neatins. In nemiscarea unei secunde, respir si ma gandesc: cine sunt? Si atunci nu simt decat nimic. In golul acela perfect, in care orice lucru ia nastere..respir si eu. Dar care eu?

Nimic nu mai este cum era. Uneori simt ca imi pierd de tot gandurile si reperele asa stiute mai demult. Raman un parfum volatil, care se poate plimba in orice directie.

Bate vantul, adie asa o mireasma usoara, ma uit pe geam si ma gandesc: oare ce va fi de acum?

Inainte lumea era asa fixa, rigida, cunoscuta, cauzala. Acum totul e aproape amorf, ca un abur inmiresmat care ia orice forma doreste vantul. Si ce pot spune in cazul acesta? Sunt eu vantul, sunt eu aburul? Cine e cine?

Lumea asta e ca o poezie, un dans al starilor ciudate. Ma bucur ca pot fi nimic.

Parca nu mai am nicio forma acum. Forma mea e forma secundei pe care o traiesc. Gandurile mele..gandurile unui ticait de ceas. Nici eu nu stiu ce voi fi maine. Dar e bine. E mai bine ca niciodata :)