Drumul

Pe aleea brazdata cu copaci inalti apareau pete de luna. Drumetul mergea deja de prea multa vreme.Hainele pareau, poate, un pic mai obosite decat el. Mainile si umerii ii tremurau, picioarele ii clatinau sub greutatea corpului, rucsacul cu zestre si comori abia ca mai dorea sa se sustina in spate. Ochii, insa, ii scaparau lumini. Sticleau ca o pisica in noapte. Fruntea inca astepta. Asteptase. De cand lupta luase sfarsit, de cand castigase si pierduse tot, de cand fusese rege si cersetor, prieten si dusman, sot si amant nu facuse altceva decat sa astepte. Dar aceasta nu era o asteptare oarecare. Era un timp anume. Un timp am intelegerii. Asteptase si calatorise ani, poate secole, poate milenii. Dar in noaptea aceasta ceva maiestru se pregatea in aer. Simtise asteptarea inca de la rasaritul soarelui. Si acum, odata cu rasaritul lunii, in timp ce pasii se tarau pe alea cu copacii inalti, simtise cum deodata i se usureaza tot corpul. O liniste revigoranta i se scurgea usor prin tot corpul eliberand oboseala precum un abur. Acum stia ca, in sfarsit, poate lasa jos rucsacul mult prea greu, purtat cu iscunsinta atata vreme. Luna aduce mereu cu sine o liniste si un mister specific. Si stia ca de aici va incepe un alt drum. Un drum al linistii si al pacii. Marele copac al vietii stralucea in fata. In sfarsit ajunse.